Aventuri în Ouzoland

Nu mă mai uit la programele de la televizor de luni bune. Nici la știri. Îl avem în casă (am cumpărat unul după un an pauză!) și-l pornim seara pentru câte un film pe DVD. Știri nu mai citesc de vreo două luni, habar nu am ce se întâmplă și sinceră să fiu, nu-mi lipsește deloc. Citesc mai multe cărți, descopăr muzică nouă, mă informez despre alte chestiuni (decorațiuni, copii), îmi observ pruncul crescând și țin închise urechile când vine vorba de politică, euro, crize și alte cele. Și de când am decis treaba asta, pe cuvânt că mă simt mai bine.
Dar, evident, toate au un final. Liniștea mea interioară și exterioară a început să se tulbure. A trebuit să-mi scot capul din bârlog, să-mi mut dosul de pe șezlongul de pe plajă, să las cafeaua altora și să înfrunt lumea. De câteva zile primesc mesaje de pe la prietenii doritori de vacanțe-n Grecia și cum nu-s dintre cele mai pozitive, m-am pus pe recuperat informații. Mare mi-a fost mirarea (de ce mă mai mir, doar nimic nu s-a schimbat) să dau peste niște titluri și scenarii apocaliptice. Nu-i de mirare că grija a mai mare a lui bunică-mea îi de avem ce mânca, pe aici, pe la greci. (întrebare standard, din direcția Cluj: “Voi aveți ce mânca p-acolo?”)
Bun, ca să liniștesc spiritele, relatez din suflet și de la fața locului:
Nu am fost și probabil nu voi fi niciodată fanul numărul unu al Greciei și al cetățenilor ei. Sunt mult prea gălăgioși și împrăștiați pentru gustul meu. Prea balcanici.
Și totuși adevărul e că acum mi-e milă de ei. Îmi pare rău. Situația aici nu-i chiar roz, oamenii sunt mai triști și nițel mai săraci. Parcă s-au mai liniștit cu aparențele. Parcă-s chiar cu o octavă două mai puțin zgomotoși.
Dar de ce să nu spunem lucrurilor pe nume? Unele lucruri nu se schimbă. A rămas la fel soarele care încă arde multe luni pe an și marea, marea care-i tot albastră. Și frumoasă. Și insulele sunt la locul lor, cu localnicii care-și așteaptă vizitatorii (prietenoși localnicii ăștia, serios!). Și asta, asta oameni buni nu le-o poate lua nimeni. Încă se acceptă plăți în euro (cu cea mai mare plăcere chiar!) încă nu au trecut la drahmă (și probabil că nici nu o vor face) încă nu te așteaptă nimeni să-ți plătești cafeaua sau puiul din gyros… în natură (ăstea-s doar o parte din balivernele auzite/ citite)
Lăsați știrile și titlurile bombă de prin ziare și planificați o vacanță la mare. Veniți încoace. Merită. (da, chiar eu o spun!)

Aventurile în Ouzoland se transformă încet dar sigur în Aventuri în Ninuț-land. Și de data asta, aventurile nu-s chiar așa de vesele. Ieri după amiază l-am lăsat în grija lui tatăl său și când îmi era lumea mai dragă, primesc un telefon. Piticul nostru îi cam serios. Și pare adormit. Ajung acasă, Ionuț cu obrajii roșii, emana căldură prin toți porii. Mama didică-mă, mama didică-mă (un fel de mama, ridică-mă = ajutor). 37 cu vreo 5, termometrul îmi confirmă bănuiala. Febra e prietenul nostru, organismul lui luptă, nu-i dai nimic, încep să-mi spun în minte. Repet cât repet, soțul îmi stă alături. Ionuțul adoarme, eu încerc. Mă trezesc după zece minute, mama didică-mă, mama didică-mă. Visează, spune consortul. Lasă-l. Aproape că-mi vine să-i trag una de să-l adorm. Cum să-l las dacă mă strigă? Copilul meu. Visează ori ba, mă duc să văd. Ionuț vorbește în somn. Pun mâna pe el, arde ca focul. 39 cu 4. Transpir, tremur, îl strig pe creț. Îi dau sirop, l-aș ține lângă mine dar Ionuț nu vrea, patul meu mama, patul Ninuț. Îl duc înapoi, mut o saltea, adorm – vorba vine – lângă el. Noapte albă în care îl mai verific din când în când, spre dimineață se liniștește. Eu încă nu m-am liniștit. Nu știu încă ce are, muci nu, tuse nu. Gât roșu, poate. Acum doarme, eu o să încerc. Simt că e pe vine o altă noapte lungă și al naibii de albă. Și-s tot mai sigură că ăl mai nesuferit lucru pe lumea asta să-ți fie copilul bolnav… Febra e prietenul nostru, febra e prietenul nostru…

Uneori (în ultima vreme, prea des) sunt mai copil decât pruncul meu. El are doi ani așa că ieșirile lui sunt perfect explicabile. Eu am 31 și denumirea generică pentru ale mele e isterie. M-am simțit nițel ostenită zilele astea (acum caut scuze, evident) și iritată și cu capsa pusă. Fără un motiv anume, evident. Piticul m-a simțit și mi-a fost alături cu aceleași sentimente exprimate de el în felul lui și percepute de mine drept cireașa de pe tort. Ieri am încercat să am o conversație cu o prietenă plecată peste niște țări și vreo două mări iar Ionuț, ca orice COPIL NORMAL a stat cât a stat după care, s-a plictisit. Ei surpriză. El a început scandalul, eu am întrerupt conversația și am început și eu scandalul meu și atât ne-a fost. El țipa, eu țipam, am țipat amândoi și în timp ce îi dovedeam că pot mai tare și mai mult un colț din minte (singurul rămas intact) îmi șoptea să mă opresc. Că Ionuț are doi ani, eu nu. Nu m-am oprit, mi-am vărsat oful și năduful, ne-am culcat supărați. Eu m-am culcat supărată. El m-a mângâiat pe ureche și m-a îmbrățișat cu “bouă minuțe”. Iar eu, proasta de mine, am insistat. Să fiu supărată. La început pe el (dar mama – a mea de data asta! – nu m-a lăsat să vorbesc la telefon!!!!!!!!) apoi pe mine (cât de tâmpită ești, femeie?) apoi pe toată lumea și pe la final pe insomniile mele.
M-am trezit mai târziu decât de obicei și cu o capsă regină. Habar n-am de ce. Ionuț povestea la el în pat iar eu, eu în loc să profit de pacea lui, să merg să-mi beau cafeaua și să pun zâmbetul la loc m-am dus să-l chem la micul dejun. El, vesel nevoie mare, a început cu joaca, ia-mă sus, ba nu mă lua, m-am înfuriat (din nou?) și am început să strig (Doamne, mai poți???) Casa vraiște, Ionuț cu lacrimi în ochi, eu cu gura până-n cer și-napoi, când… m-a izbit. Colțul ăla de minte rămas curat și copil. Eu nu sunt așa. Nu vreau să fiu așa. Nu. L-am luat în brațe pe Ninuțul meu, dagă mami, dagă, i-am dat un colț de pâine în mână, am înșfăcat prosoape și chei de la mașină și duși am fost. Fără gând de paturi nefăcute, fără cafea băută, fără să am mintea la oare ce mâncăm la prânz, fără mașină de spălat pornită, fără. Doar noi doi și liniștea de pe o plajă. Miros de mare și la naiba cu toate. Chiar așa. Noi doi și la naiba cu toate!

Am parte de vreo lună și ceva de revelații peste revelații. Îmi dau seama că până acum ceva lipsea și nu-i dădeam de capăt (și nici prea mare importanță) Nu știam eu exact ce-i, dar în clipa în care mi s-a ivit în cale m-a lovit. De când sunt aici, de patru ani, două luni și fix o zi, de când Maria mea dragă s-a pitit la scoțieni relațiile mele cu persoanele de sex feminin și cetățenie elenă s-au rezumat la politețuri și nervi mulți (ai mei) Cu foarte puține excepții (pe care le pot număra pe două- trei degete de la o mână) fetele de aici nu mi-au spus nimic. În așa mult timp, nu am găsit pe nimeni cu care să vorbesc aceași limbă (ironic). Prietenele mele internaționale s-au împrăștiat și ele. Au rămas două, una made in USA și alta de la nemții mei dragi. Am încercat, serios, am încercat să mă lipesc ba de o localnică, ba de alta, am închis ochii, am oftat în sinea mea, am trecut peste prostii auzite, m-am dat de ceasul morții să găsesc o undă de legătură. Nimic. Toate încercările s-au soldat cu supărări și retras în cochilie. 

Eh și când speram eu mai puțin, s-au deschis porțile și pentru mine. Acum am nu una, ci trei fete cucuiete, de ți-e mai mare dragul de cât de faine sunt. Grecoaice get beget. E așa o relaxare să povestim despre prunci (două au, una ba) și de-ale vieții, fără să comparăm, fără nici o răutate, cu aceleași cărți și muzici în minte. E așa de roz totul în jur când în sfârșit comunici într-o limbă străină ție dar care ți-e asa de familiară, care e așa de… peste cuvinte. Deasupra lor. Oh, e așa de bine de-mi vine să scriu și să le ridic în slăvi că de nu erau ele imaginea mea despre localnice ar fi rămas drept una jalnică și tristă și plină de invidii și stupidități. E așa de altfel și de normal să ne uităm la piticii noștri trântindu-se în nisip și mutând bolovani fără stresul mirobilor și al virușilor. E așa de natural să le împărțim mâncarea și să nu sărim una pe alta la vederea unor muci inofensivi. Doamne, ce schimbare, să nu fie musai să șezi să patruzecești și nici să nu te temi să spui numele copilului nebotezat. Să planifici ieșiri prin păduri și pe lângă mare, să ai ce-ți spune, să nu stai cu trupul acolo și cu mintea la mii de ani lumină. Să nu mai numeri ca nebuna zilele până ajungi la prietenele de acasă. (de care mi-e dor în continuare… ) 

Ce altfel e. Ce bine mi-e. 

O am în minte de foarte multă vreme. S-au strâns povești și amintiri frumoase și parcă tot mai mamă-i. De citești, mămică dragă, nu te agita fără rost, mama mamă numa’ una e. O știi și tu, o știu și eu (și într-o zi o știi și Ionuțul meu). Doar că se întâmplă uneori, rar ce-i drept, ca mama Lui să fie bună bună și să ajungi să o pui undeva, imediat după mama ta. Eu sunt o norocoasă, o simțeam dar nu am vrut să o spun cu voce tare. Că așa-s eu, mai afurisită. Mulțumită doar în anumite momente, când se strâng multe și-i musai să fiu…
De când a intrat grecul în viața mea (imediat cinci ani!) am auzit numai poveștile despre mame grecoaice, mame de băieți care le știu pe toate și care guvernează familia fără drept de apel. În jur, cam ăsta-i aerul general dar, din nou, poveștile triste-s pentru altele. Eu am o soacră ce nu-i așa. A mea e altfel. A mea e bună. Bună bună. Cea mai bună. Ce se dă peste cap să mă facă să zâmbesc, ce mă ascultă când am nevoie și dă și sfat de-l cer. Nu cred că o merit. Soțul, eh, ce să spună soțul decât că și eu sunt bună și de-aceea-i bună și ea. Nu-s chiar așa. Am avut, și uneori mai am momente de gelozie (băiatul ei e al meu acum și al meu e numai al meu) prostești momente (că de nu le-aș avea, n-aș fi eu). Le-a răspuns la toate cu câte un zâmbet și o îmbrățișare. Tot ce-i cer primesc, cu bucurie sinceră, dă de drag, că le vreau, că-mi place și mie ce i-a plăcut ei. De când m-a reapucat mania cu strânsul vechiturilor, îmi cântă-n strună și se distrează de minune de fiecare nouă descoperire. Alaltăieri când am ajuns la ea, mă așteptau pe iarbă două lădițe. Lădițele de lemn. Ultima găselniță. Am sărit ca o zăludă de bucurie. “Dacă-ți spun unde le-am găsit…”, începe ea cu gura până la urechi. “Le aruncaseră lângă un container de gunoi, am oprit mașina și … le-am luat. Oare m-a văzut cineva? Și dacă m-a văzut, ce-i? Uită-te la tine toată numai zâmbete! Și când îți spun că am găsit și ușa din aia veche… “
E soacra mea. Nu știu ce am făcut să o merit dar … mulțumesc!

P.S. Poate n-ar fi o idee rea să încep să învăț meserie de la doamna. Nu de alta, dar uneori, când mă gândesc, mi se face milă de noră-mea ce va să fie… (pentru că, evident, am cel mai frumos, deștept, adorabil, incredibil, minunat băiat din lume!)

Lipsa mea de aici nu e din cauza lenei (așa cum v-am obișnuit) ci din cauza… mașinii. De când pot și vreau am zi de zi program de plimbărit și fericit (piticul). Dimineața pe mal de apă, în parc, pietricele și chițăieli, după amiaza ture pe la bunica și străbunica, colectat de obiecte vechi pentru casă și întâlniri cu fete dragi care, până nu demult erau mai greu accesibile, subsemnata tremurând la gândul șofatului. Ne întoarcem seara acasă, udăm flori și chițăim în continuare, citim (de zeci de ori, Albă ca Zăpada), baie, nani. Nani și mama și tata.
E soare și primăvară, se aud vești bune despre poveștile mele pentru grăsuți, miroase a mare, am liniște în suflet iar viața, viața e frumoasă. Revin.