Aventuri în Ouzoland

Teoretic sunt șoferiță de aproape 10 ani. Practic, de ieri. Am trăit mereu cu spaima că eu nu-s bună la volan. Că nu mă pot concentra în atâtea direcții deodată – pedale, schimbător, oglinizi, trafic, Ionuț etc. că sunt un anti talent când vine vorba de șofat și alte un milion de scuze pe cât de (penibile) acum, pe atât de credibile și convingătoare (să mă țină departe de mașină) atunci. Cât am fost în țară, n-am simțit lipsa șofatului ca pe un handicap. La Viena, nici atât. De când sunt în Grecia însă, treaba stă cu totul altfel. La început mi-am găsit alte posibilități de mutare dintr-o parte-n alta. La un moment dat chiar uitasem că am carnetul în portofel. Nu-mi păsa, mă foloseam de oricine ca să ajung unde voiam. La un moment dat mai apropiat de ziua de azi am folosit o mașină automată (eh, cu din aia pot oricând!) iar episodul mi-a deschis nițel ochii. Ce bine-i să mergi unde ai mers, când vrei și cum vrei. Minunea a durat câteva zile, am rămas fără mașină dar cu un gând (stupid): nu pot conduce mașină cu schimbător (pe care o avem deja) trebuie să cumpărăm una nouă, automată. Am trăit cu ideea asta încă un an, folosindu-mă când de unul când de altul. A, evident, nici nu am mai încercat să conduc ce aveam din clipa în care mi-a venit strălucita (și deloc ieftina) idee. Așa că am așteptat și am plănuit. În timp ce, așa cum spuneam, unu altul mă plimbau pe unde trebuia. Zdruncinoasă mi-a fost trezirea la realitate. Cică-i criză. Și da, avem bani de o mașină automată. Dar dacă-i dăm acolo, îi tăiem din altă parte. Plecările în primul rând vor fi afectate. Adică nu o să mai fie. Atât a fost de spus. Cu gândul ăsta am plecat la Timișoara. Mi-am luat inima-n dinți, am tocmit instructor și am pornit-o la drum. Când iar mi-au fost zdruncinate credințele și jur că m-aș fi dat cu toate de pereți. Am pierdut vreme și ani buni ca să exclam la final, eh, la naiba nu-i așa greu cum îmi aminteam. Am șofat o zi, două, trei. Am revenit acasă, mi-am pus consortul pe scaunul din dreapta și am pornit la drum. Nu-i greu deloc. La drum drept. La deal și la parcat și mai ales la parcatu-n deal, acolo e nițică problemă. Dar exersez și nu mă las. Toți s-au entuziasmat și încearcă să-mi facă viața mai ușoară. Soacră-mea a venit cu ideea schimbului de mașini, ca să-mi fie mai bine și să nu renunț de data asta!  Așa că am luat-o noi pe cea mică și nouă, ea pe cea mare și veche (v-am mai spus eu că-i cea mai cea?) și acum exersez. Și când îl văd pe Ionuț încântat cum le spune tuturor că mama, care până acum nu, nu brum brum, acum mama b(r)avo brum brum la bolan, mai că aș sta la volan de dimineața până seara! Brum, brum așadar!

Primesc de la Alina zilele trecute misunea de a cerceta piața dulciurilor din Grecia cu un scop precis: biscuiți Oreo înveliți în ciocolată albă. Pentru necunoscători, biscuiții Oreo sunt niște divini! Biscuiți de ciocolată cu o cremă delicioasă, oh, deja simt cum mă iau regretele dietei decise de cu bună dimineață. Alina îi caută pe cei îmbrăcați în ciocolată albă peste tot prin Europa, așa că m-a pus și pe mine pe urmele lor. Primele două supermarketuri de cartier, misiune eșuată. La vederea sărăciei rafturilor cu dulciuri și alte minuni nici nu m-am mai obosit să întreb. Am lăsat supermarketul cu de toate, la final.
Raionul de dulciuri. O tanti aranja niște caramele în rafturi. Mă uit în stânga, în dreapta, dau de Oreo cei clasici, nici urmă de cei căutați. Îmi iau inima-m dinți și o abordez pe doamnă. “Mă scuzați, știți caut asta și asta” Se uită la mine de sus până jos și îmi arată raftul unde erau aranjați Oreo ăia pe care nu-i vreau. “Nu, nu din ăștia! Oreo înveliți în ciocolată albă.” Se uită la mine, se uită la raft și oftează: “Nu sunt!” “Da, am observat deja. Ați avut? Oare se găsesc în Grecia?” Nici n-am apucat să termin ce am avut de întrebat, doamna se înfoaie și se rățoiește (pe cuvântul meu că preț de câteva secunde imaginea ei s-a suprapus unei găini înfuriate!): “Dacă aici nu există, nu există nicăieri altundeva!” “Păi știți, o prietenă de a mea a mâncat deja și ea mi-a spus să caut Oreo îmbrăcați în ciocolată albă…” mai fac eu o încercare. “Draga mea” se îmbunează doamna privindu-l pe pitic (Ionuț în tot timpul ăsta a stat lipit de piciorul meu și și-exersat zâmbetele) “Dacă noi nu avem, înseamă că nu există nicăieri! Poate ai încurcat produsele” Mă uit la ea ca tâmpita, ea la mine, zâmbesc, zâmbește înapoi. “Doamnă, dar fata a mâncat, există, am văzut poză! În Franța parcă…” mai încerc eu (disperată de… poftă!) “Atunci du-te și caută-i în Franța!” răspunde găina continuându-și aranjatul rafturilor. M-am blocat* și așa am rămas.

* Eu sunt mai înceată în reacții mai ales când e vorba de nesimțire, prostie sau tupeu. Adică de mi se adresează cineva răutăcios/ nesimțit mă blochez. Nu pot sa reacționez în nici un alt fel decât zâmbind. Ca la două minute îmi vin mii de idei de răspunsuri, unul mai viteaz ca altul, asta-i altă poveste. În cazul ăsta nu mi-a venit încă nici un răspuns care să se ridice la nivelul nesimțirii găinii respective. Mai caut.

Ionuț a intrat într-o nouă etapă. Aia în care mama și tata youtube-uiesc toată ziua în căutare de videoclipuri simpatice, adecvate vârstei (lui) și care musai să conțină un tractor, două sau, de nu se poate o lună și niște stele. Sau măcar o mașină (roșie) sau o vacă. Pentru ca piticul să își poată încheia ziua cu 15 minute (sau hai, 20 spre 30) de vizionat și chițăit. Am dat startul obiceiului la început de an, la Viena. Din motive de nevoie – pentru ca Ionuț să stea liniștit în jumătatea de oră înainte de culcare și să nu dea iama printre lucrurile prietenilor noștri (cuplu fără copii și fără dorințe de a avea care ne-au lăsat în grijă apartamentul pe perioada vacanței vieneze). Pentru că televizorul era inexistent, am apelat la un videoclip (cu o luna și o stea și o bufniță dansatoare) ca să-l țină ocupat. A funcționat. Când am revenit acasă, am adus cu noi și noul obicei. Ionuț a cerut singur luuunnaaaa. Așa că, înainte de programul baie- mâncare – somn, luna a fost superstar. Luați de val, am mai căutat un videoclip. Ca să nu se plictisească cică copilul. De fapt eu nu mai rezistam cu refrenul lunii. Am găsit ușor: tractorul (“toti” în limbaj ionuțistic) și la pachet a venit cu vaci, porci, oi. Așa că, seară de seară auzi doar: toti – luna, luna – toti. Tot în alea 15-20-30 de minute. Ieri, primul incident. Pornesc videoclipul cu luna, Ionuț începe să strige toti. Sar cu tastatura la tractor, urlă luna. Revin la lună, strigă toti. Și tot așa până îmi pierd răbdarea (în tot intervalul ăsta de butonare intensivă ba aici, ba acolo, vă rog să mă credeți că nu am zis nimic. Calm întruchipat am fost!) “Ce vrei până la urmă?” “Toti!” strigă juniorul din toți răunchii. Pornesc. “Nuuu, mama! Tata toti!” începe Ionuț să explice. Ce tată, ce toti? “Luna!”, o dă întoarsă foarte senin. Pornesc luna. “NUUUU, MAMA! Tata toti!” Chiar în minutul în care simt că-mi urcă furia și încerc să decid: ori îl arunc de la etaj ori sar eu, intra tatăl odraslei în peisaj. “Ceeee vreaaaa deee laaaa mineeee????” “Ah…” răspunde senin soțul. “Așa a făcut și ieri când tu nu erai. Așa că m-am gândit că s-a plictisit și am găsit alt video. Împreună cu el. Cred că e noul favorit! Încearcă! ” Un minut mai târziu, Ionuț e cu gura până la urechi privind asta:

p.s. 1. Ca să nu vă bage-n ceață titlul, Mini Cooper e mașina mea preferată…
p.s. 2 Și când mă gândesc acum că în tot timpul ăsta noi încercam să-l impresionăm cu asta:

și cu asta:

Dea – sor-mea a născut. David o are acolo, la el acasă pe mamă-sa, pe tatăl său și pe ai lui bunici (respectiv pe Maia și pe Tinu). Eu lipsesc și serios că nu mai am stare. Mă învârt ca un leu în cușca, număr orele așteptând să număr minutele, ne păzesc pe toți trei de microbi și de frig și chiar și de vânt (!!!), m-aș apuca de făcut bagaje dar parcă totuși, e prea mult cu 48 de ore înainte, nu?
Am dat în mintea ăstora pe care le judec de zor aici, tresar la fiecare strănut, mai că n-am leșinat de emoție când m-a apucat tușitul (cine naiba a mai auzit de alergie la detergent de vase???), am băgat frica în creț (dacă n-ai grijă de tine și răcești, aici rămâi!!!) și am realizat că în astfel de momente de înalt stres chiar sunt ipohondră. Ca să (nu-)mi fie viața mai ușoară și pentru ca timpul să nu treacă deloc, a venit și iarna pe aici, frig de-ți îngheață sufletul, crivăț și ploaie. Număr. Aștept. Tresar (la strănuturi). Verific (nasul piticului). Lumea ar putea crede că mă plictisesc. Nu. N-am timp. Însă de-abia aștept să o fac: să mă plictisesc de admirat nepotul, la Viena! 47 de ore și jumătate.

Trezire la 7:30 – 7:45 (8:00 e din zilele în care sunt o norocoasă). Maaaamaaaa, maaamiii, maaammaaa, mam mam. Oliță. Mam mam. Spălat, îmbrăcat, mic dejun. Prima cană de lapte ajunge pe jos. Înainte de cafea(ua mea). A doua cană de lapte o bea cu paiul, eu țin cana. Ionuț râde. Pâine cu unt. Apuc și eu un colț, beau jumătate de cafea. Oliță. Citim trei cărți, se întinde după altele. (Ionuțule, iartă-mă mamă că le spun intimități). Facem paturile (eu fac, el trage), aerisim (ușa de la balcon deschisă, praștie și piticul p-afară!), îmi beau cealaltă jumătate de cafea. Eu povestesc de una singură, cu un ochi după el. Ionuț deschide sertare, scoate ce are de scos. Rămân pe unde la împrăștie, ca să le strâng am nevoie de a doua cafea. O beau repede, cu o mână strâng, cu alta-l îmbrac. Taaaai, taaaai se zbate din brațe-mi și o tulește înspre ușă. Mă îmbrac și eu. Cu un picior sunt după el. Se plictisește de așteptat și începe să reorganizeze cărțile din biblioteca mea. Ălea la care ajunge. Închid ochii și promit că nu țip ca nebuna. Până mă spăl pe dinți pornesc și mașina de spălat. Ionuț o aude, virează din sufragerie direct în baie și se plantează la butoane(le mașinii) lângă care tronează un semn interzis mare cât capul lui. Ionuț, te rog frumos lasă mașina. Dă din cap a nu (a nu-i voie! că doar știe) și totuși, o oprește și dispare. Îi pregătesc un măr, apa, leg un șiret, ce am uitat? Să fie bine uitat. Într-un final ieșim din casă, trag paltonul în lift, leg șiretul în fața porții. Mergem în parc, aleargă o oră, eu după el, mergem să cumpărăm una alta pentru masa de prâz (mai nou facem lista cu meniul săptămânal, îl trimitem pe creț la supermarket și economisim o groază de vreme!). Ajungem acasă, ies pe balcon la întins haine, tura a doua în mașină, Ionuț cu ale lui – de obicei scoate toate jucăriile și le împrăștie prin toată casa, bate-n geam și-l linge vesel în timp ce eu sunt afară (asta dacă nu mă ajută: un clește de haine la mine, unul peste balustradă) citim, magnetăm, ascunde mingi și mă trimite la căutat, facem de mâncare, dansăm. Ne certăm, ne drăgălim. Mai apuc să socializez, așa, printre rânduri. Să vă țin la curent. Prânz, somn. O oră de liniște. O oră în care scriu, citesc, ațipesc, ordonez (gânduri că de restul nu mai am putere și nici chef). Trezire, gustare de după amiază, altă tura afară sau joacă-n casă. Ne mai vine câte un musafir. Mai servim noi câte o vizită. În zilele bune, după amiaza, intră tata cel creț în peisaj. În alte zile bune, vine și bunica. În cele mai multe însă suntem noi doi. Seara, tata (da, seara e acasă!), baie, lapte, somn. Pentru el la 9, 9:30 pentru mine câteva minute mai târziu. Sunt un roboțel, fiecare zi e la fel. Rimează. Mai apuc să mă întreb: Oare de ce se folosește verbul “a sta” în combinație cu “acasă” și “copilul”? Mă gândesc mâine. Pauza s-a terminat. Mamaaaaa, mamiiiii, mamaaaaa.

Un oraș din afara Europei. Noi trei și un grup de alți zece. Printre ei, niște doamne. Din ălea ce aparțin periculoasei categorii “una suntem, alta vă arătăm”. Niște dudui care, îmbrăcate la moda fiind, cred că și-au câștigat locul înalt pe scara socială (marca ne face doamne!), individe atotștiitoare care își ocupă timpul liber urmărind (și încercând să copieze) viața vedetelor de televiziune, pseudo intelectuale pline de evlavie- dacă fac norma de x piese de teatru pe lună, las și biletele undeva la vedere, îmi crește cota în rândul interesatelor de cultură oh și altele, multe altele dar mă opresc până nu mi se face rău. Muieri pestrițe îmbolnăvite de idei și principii de doi lei: vreau să creadă lumea că am portofelul plin, vreau să creadă lumea că sunt vedetă așa că de-mi scutur capul precum calul (scuzați comparația, îmi plac mult caii!) o să se aprindă o stea cu numele meu pe vreun trotuar. Adică se ne înțelegem: n-am și nu-s.
N-am nici bani (câți aș vrea), nu-s nici vedetă. Dar îmi doresc mult ca voi să credeți că am și dacă se poate să mă și invidiați nițel. (nu că aș vrea să generalizez, dar e plină tarlaua elenă de exemplare din ăstea!)
Așadar, revenind la excursia de care ziceam, doamnele enumerate mai sus s-au trezit de cu bună dimineață (sejurul a fost scurt) ca să …viziteze. Un loc magnific, ni se spune, cu mirodenii și arome. Un rai al simțurilor. Ne prindem în horă. Mergem și noi. După o tură printre fantasticele – într-adevăr fantastice priveliști, ajungem și la momentul adevărului. “Dacă tot suntem aici, spune una, haideți să mergem să vedem și niște genți”. Urmează următorul dialog (pe bune!):
“Ce genți?” întreb încet, imaginându-mi obiecte făcute de mână, țesute sau chiar din piele, oh, ce bucurie!
“Genți de marcă!” spune o altă doamnă.
“De marcă? Furate?” întreb eu, naivă.
“Nu dragă! Contrafăcute! Eu vreau un xx” (o marcă faimoasă cu prețuri de la mii de euro in sus pentru un portofel)
Mă trezesc uitându-mă ca proasta și nu pricep. Arunc o privire către soț. Alt prost.
“Păi de ce să luați genți contrafăcute?”
“Că-s mai ieftine decât ălea de marcă și-s ca originalele, nu se vede diferența” mi se răspunde pe un ton din ăla, băăă, da chiar nimic nu știi?
“Da-s contrafăcute, nu-s originale!!” completează crețul cu râsu-n gât.
“Nici nu se vede că nu-s originale! Și-s de mai bună calitate decât ălea false din Grecia! Eu am acasă doar din ăstea!” explică duduia.
“Păi de ce să dai 200 de euro pe o geantă contrafăcută?”
“Pentru că-s mai ieftine decât originalele și au o calitate la fel de bună ca originalele și chiar par originale!!” îi răspunde exasperată doamna.
Soțul tace, tac și eu, zâmbim complici. Plecăm spre alte locații, mai demne de vizitat. Câteva ore mai târziu, zâmbetul se transformă-n rânjet când, la hotel, le vedem pe doamne cu prada. Vreo zece plase mari cu genți de marcă, contrafăcute. Pentru tot neamu’, că doar îs bune, de calitate și chiar par originale. Trăiască aparența și tot ce vine cu ea!

P.S. Decât un fals după o geantă de mare marcă, care oricât de reușit ar fi, tot fals e și tu o știi, mai bine o traistă de pânză originală. Cine pricepe e de-al meu.