Aventuri în Ouzoland

Ionuț a intrat într-o nouă etapă. Aia în care mama și tata youtube-uiesc toată ziua în căutare de videoclipuri simpatice, adecvate vârstei (lui) și care musai să conțină un tractor, două sau, de nu se poate o lună și niște stele. Sau măcar o mașină (roșie) sau o vacă. Pentru ca piticul să își poată încheia ziua cu 15 minute (sau hai, 20 spre 30) de vizionat și chițăit. Am dat startul obiceiului la început de an, la Viena. Din motive de nevoie – pentru ca Ionuț să stea liniștit în jumătatea de oră înainte de culcare și să nu dea iama printre lucrurile prietenilor noștri (cuplu fără copii și fără dorințe de a avea care ne-au lăsat în grijă apartamentul pe perioada vacanței vieneze). Pentru că televizorul era inexistent, am apelat la un videoclip (cu o luna și o stea și o bufniță dansatoare) ca să-l țină ocupat. A funcționat. Când am revenit acasă, am adus cu noi și noul obicei. Ionuț a cerut singur luuunnaaaa. Așa că, înainte de programul baie- mâncare – somn, luna a fost superstar. Luați de val, am mai căutat un videoclip. Ca să nu se plictisească cică copilul. De fapt eu nu mai rezistam cu refrenul lunii. Am găsit ușor: tractorul (“toti” în limbaj ionuțistic) și la pachet a venit cu vaci, porci, oi. Așa că, seară de seară auzi doar: toti – luna, luna – toti. Tot în alea 15-20-30 de minute. Ieri, primul incident. Pornesc videoclipul cu luna, Ionuț începe să strige toti. Sar cu tastatura la tractor, urlă luna. Revin la lună, strigă toti. Și tot așa până îmi pierd răbdarea (în tot intervalul ăsta de butonare intensivă ba aici, ba acolo, vă rog să mă credeți că nu am zis nimic. Calm întruchipat am fost!) “Ce vrei până la urmă?” “Toti!” strigă juniorul din toți răunchii. Pornesc. “Nuuu, mama! Tata toti!” începe Ionuț să explice. Ce tată, ce toti? “Luna!”, o dă întoarsă foarte senin. Pornesc luna. “NUUUU, MAMA! Tata toti!” Chiar în minutul în care simt că-mi urcă furia și încerc să decid: ori îl arunc de la etaj ori sar eu, intra tatăl odraslei în peisaj. “Ceeee vreaaaa deee laaaa mineeee????” “Ah…” răspunde senin soțul. “Așa a făcut și ieri când tu nu erai. Așa că m-am gândit că s-a plictisit și am găsit alt video. Împreună cu el. Cred că e noul favorit! Încearcă! ” Un minut mai târziu, Ionuț e cu gura până la urechi privind asta:

p.s. 1. Ca să nu vă bage-n ceață titlul, Mini Cooper e mașina mea preferată…
p.s. 2 Și când mă gândesc acum că în tot timpul ăsta noi încercam să-l impresionăm cu asta:

și cu asta:

Dea – sor-mea a născut. David o are acolo, la el acasă pe mamă-sa, pe tatăl său și pe ai lui bunici (respectiv pe Maia și pe Tinu). Eu lipsesc și serios că nu mai am stare. Mă învârt ca un leu în cușca, număr orele așteptând să număr minutele, ne păzesc pe toți trei de microbi și de frig și chiar și de vânt (!!!), m-aș apuca de făcut bagaje dar parcă totuși, e prea mult cu 48 de ore înainte, nu?
Am dat în mintea ăstora pe care le judec de zor aici, tresar la fiecare strănut, mai că n-am leșinat de emoție când m-a apucat tușitul (cine naiba a mai auzit de alergie la detergent de vase???), am băgat frica în creț (dacă n-ai grijă de tine și răcești, aici rămâi!!!) și am realizat că în astfel de momente de înalt stres chiar sunt ipohondră. Ca să (nu-)mi fie viața mai ușoară și pentru ca timpul să nu treacă deloc, a venit și iarna pe aici, frig de-ți îngheață sufletul, crivăț și ploaie. Număr. Aștept. Tresar (la strănuturi). Verific (nasul piticului). Lumea ar putea crede că mă plictisesc. Nu. N-am timp. Însă de-abia aștept să o fac: să mă plictisesc de admirat nepotul, la Viena! 47 de ore și jumătate.

Trezire la 7:30 – 7:45 (8:00 e din zilele în care sunt o norocoasă). Maaaamaaaa, maaamiii, maaammaaa, mam mam. Oliță. Mam mam. Spălat, îmbrăcat, mic dejun. Prima cană de lapte ajunge pe jos. Înainte de cafea(ua mea). A doua cană de lapte o bea cu paiul, eu țin cana. Ionuț râde. Pâine cu unt. Apuc și eu un colț, beau jumătate de cafea. Oliță. Citim trei cărți, se întinde după altele. (Ionuțule, iartă-mă mamă că le spun intimități). Facem paturile (eu fac, el trage), aerisim (ușa de la balcon deschisă, praștie și piticul p-afară!), îmi beau cealaltă jumătate de cafea. Eu povestesc de una singură, cu un ochi după el. Ionuț deschide sertare, scoate ce are de scos. Rămân pe unde la împrăștie, ca să le strâng am nevoie de a doua cafea. O beau repede, cu o mână strâng, cu alta-l îmbrac. Taaaai, taaaai se zbate din brațe-mi și o tulește înspre ușă. Mă îmbrac și eu. Cu un picior sunt după el. Se plictisește de așteptat și începe să reorganizeze cărțile din biblioteca mea. Ălea la care ajunge. Închid ochii și promit că nu țip ca nebuna. Până mă spăl pe dinți pornesc și mașina de spălat. Ionuț o aude, virează din sufragerie direct în baie și se plantează la butoane(le mașinii) lângă care tronează un semn interzis mare cât capul lui. Ionuț, te rog frumos lasă mașina. Dă din cap a nu (a nu-i voie! că doar știe) și totuși, o oprește și dispare. Îi pregătesc un măr, apa, leg un șiret, ce am uitat? Să fie bine uitat. Într-un final ieșim din casă, trag paltonul în lift, leg șiretul în fața porții. Mergem în parc, aleargă o oră, eu după el, mergem să cumpărăm una alta pentru masa de prâz (mai nou facem lista cu meniul săptămânal, îl trimitem pe creț la supermarket și economisim o groază de vreme!). Ajungem acasă, ies pe balcon la întins haine, tura a doua în mașină, Ionuț cu ale lui – de obicei scoate toate jucăriile și le împrăștie prin toată casa, bate-n geam și-l linge vesel în timp ce eu sunt afară (asta dacă nu mă ajută: un clește de haine la mine, unul peste balustradă) citim, magnetăm, ascunde mingi și mă trimite la căutat, facem de mâncare, dansăm. Ne certăm, ne drăgălim. Mai apuc să socializez, așa, printre rânduri. Să vă țin la curent. Prânz, somn. O oră de liniște. O oră în care scriu, citesc, ațipesc, ordonez (gânduri că de restul nu mai am putere și nici chef). Trezire, gustare de după amiază, altă tura afară sau joacă-n casă. Ne mai vine câte un musafir. Mai servim noi câte o vizită. În zilele bune, după amiaza, intră tata cel creț în peisaj. În alte zile bune, vine și bunica. În cele mai multe însă suntem noi doi. Seara, tata (da, seara e acasă!), baie, lapte, somn. Pentru el la 9, 9:30 pentru mine câteva minute mai târziu. Sunt un roboțel, fiecare zi e la fel. Rimează. Mai apuc să mă întreb: Oare de ce se folosește verbul “a sta” în combinație cu “acasă” și “copilul”? Mă gândesc mâine. Pauza s-a terminat. Mamaaaaa, mamiiiii, mamaaaaa.

Un oraș din afara Europei. Noi trei și un grup de alți zece. Printre ei, niște doamne. Din ălea ce aparțin periculoasei categorii “una suntem, alta vă arătăm”. Niște dudui care, îmbrăcate la moda fiind, cred că și-au câștigat locul înalt pe scara socială (marca ne face doamne!), individe atotștiitoare care își ocupă timpul liber urmărind (și încercând să copieze) viața vedetelor de televiziune, pseudo intelectuale pline de evlavie- dacă fac norma de x piese de teatru pe lună, las și biletele undeva la vedere, îmi crește cota în rândul interesatelor de cultură oh și altele, multe altele dar mă opresc până nu mi se face rău. Muieri pestrițe îmbolnăvite de idei și principii de doi lei: vreau să creadă lumea că am portofelul plin, vreau să creadă lumea că sunt vedetă așa că de-mi scutur capul precum calul (scuzați comparația, îmi plac mult caii!) o să se aprindă o stea cu numele meu pe vreun trotuar. Adică se ne înțelegem: n-am și nu-s.
N-am nici bani (câți aș vrea), nu-s nici vedetă. Dar îmi doresc mult ca voi să credeți că am și dacă se poate să mă și invidiați nițel. (nu că aș vrea să generalizez, dar e plină tarlaua elenă de exemplare din ăstea!)
Așadar, revenind la excursia de care ziceam, doamnele enumerate mai sus s-au trezit de cu bună dimineață (sejurul a fost scurt) ca să …viziteze. Un loc magnific, ni se spune, cu mirodenii și arome. Un rai al simțurilor. Ne prindem în horă. Mergem și noi. După o tură printre fantasticele – într-adevăr fantastice priveliști, ajungem și la momentul adevărului. “Dacă tot suntem aici, spune una, haideți să mergem să vedem și niște genți”. Urmează următorul dialog (pe bune!):
“Ce genți?” întreb încet, imaginându-mi obiecte făcute de mână, țesute sau chiar din piele, oh, ce bucurie!
“Genți de marcă!” spune o altă doamnă.
“De marcă? Furate?” întreb eu, naivă.
“Nu dragă! Contrafăcute! Eu vreau un xx” (o marcă faimoasă cu prețuri de la mii de euro in sus pentru un portofel)
Mă trezesc uitându-mă ca proasta și nu pricep. Arunc o privire către soț. Alt prost.
“Păi de ce să luați genți contrafăcute?”
“Că-s mai ieftine decât ălea de marcă și-s ca originalele, nu se vede diferența” mi se răspunde pe un ton din ăla, băăă, da chiar nimic nu știi?
“Da-s contrafăcute, nu-s originale!!” completează crețul cu râsu-n gât.
“Nici nu se vede că nu-s originale! Și-s de mai bună calitate decât ălea false din Grecia! Eu am acasă doar din ăstea!” explică duduia.
“Păi de ce să dai 200 de euro pe o geantă contrafăcută?”
“Pentru că-s mai ieftine decât originalele și au o calitate la fel de bună ca originalele și chiar par originale!!” îi răspunde exasperată doamna.
Soțul tace, tac și eu, zâmbim complici. Plecăm spre alte locații, mai demne de vizitat. Câteva ore mai târziu, zâmbetul se transformă-n rânjet când, la hotel, le vedem pe doamne cu prada. Vreo zece plase mari cu genți de marcă, contrafăcute. Pentru tot neamu’, că doar îs bune, de calitate și chiar par originale. Trăiască aparența și tot ce vine cu ea!

P.S. Decât un fals după o geantă de mare marcă, care oricât de reușit ar fi, tot fals e și tu o știi, mai bine o traistă de pânză originală. Cine pricepe e de-al meu.

Am crescut cu doi părinți plini de umor. Al mamei, eh, al mamei e mai greu de priceput, dar e din belșug, sarcastic, ironic și cu țintă fină. Al tatălui, al lui e de legendă. Surd dacă ești și tot te strici de râs de-l prinzi în pasă bună – aproape tot timpul a se înțelege. Am crescut cu ăștia doi și ceva, ceva s-a legat și de mine. Niciodată n-au fost răutăcioși în glumele lor și mereu ne-au încurajat în a privi viața cu umor. (mamă, știu că suna a SF cele scrise de mine aici, dar crede-mă, ești al naibii de haioasă!)
În ceea ce privește subiectele, situația e cam așa: tata cam ia peste picior pe toată lumea, familie mai ales. Are material cât cuprinde. Mama, eh, mama păstrează ironiile pentru situații extreme, între timp își folosește privirea, criminală, vă rog să mă credeți. Eu până nu demult, făceam mai mult haz de necaz. Unde am nimerit, am dat peste subiecte din belșug. Familia cea nouă mi-am lăsat-o în pace. Sunt oameni atât de dragi mie și atât de buni și simpli și cu inimi până-n cer și-napoi că și de aș fi vrut să zic, n-aș fi găsit ce.
Între timp, s-a mărit. Moment care a schimbat multe. Etica și bunul meu simț au întâlnit limba ascuțită. Ale mele toate trei. Am căpătat dintr-o dată, ca să zic așa, subiecte cât pentru o colecție de romane. Am totul chiar sub nas, râd de una singură (sau în doi) dar nu știu, parcă nu îndrăznesc… E voie? Sunt rea dacă râd de prostii? Dacă prostiile sunt în familie ar trebui să mă fac oare că nu le văd? Aud? Of, nu trece zi să nu capăt câte una zdravănă sau să văd una și mai și și pe cuvânt de onoare că așa, așa îmi vine să mângâi câte o poveste pe tastatură. Am mai scăpat eu când o fost prea grosolane ca să nu le menționez. Și vin, ca bulgării, vin peste mine. Mă acoperă. Nu știu ce să fac. Să tac, să zic. Așa că apelez la voi si pun în funcțiune un sondaj, primul.
Să vedem, voi ce ziceți?

p.s. Nu că aș vrea să influentez în orice fel votul, să fim înțeleși dar așa, ca fapt divers (am aflat și eu ieri): Știați că nu-i bine ca băiețeii să poarte pantaloni cu bretele? Cică nu mai cresc în înălțime!!! (cum Doamne iartă-mă să țin în mine chestii din ăstea???)

A – de la aici și acum. Încerc să nu mai stau ancorată între două lumi – cea care a fost și cea care o să vină ci să-mi trăiesc prezentul. Nu-mi iese de fiecare dată dar sunt pe drumul cel bun. O simt.
B – de la bucurii mărunte. Un zâmbet de-a lui Ionuț, o strângere de mână, o plimbare pe nisip, miros de mare, o seară cu oameni dragi mie.
C – de la Costas cel creț. Cel mai cel dintre toți. Bărbat cu umor și inteligență peste medie. Ironic și sensibil și bun. Le are pe toate și-i al meu.
D – de la dor. Tot mai mult și tot mai des, dor de casă și de prieteni. Nu știu ce m-aș face fără telefon, messenger și mesaje. Cu siguranță aș fi în minus cu o dependență. Alt d.
E – de la excursii. Aș putea să o țin tot așa, dintr-o excursie în alta, din aeroport în aeroport. Tot pe drumuri. Nu mă mai satur de văzut lucruri și locuri noi. De-abia aștept să văd câte bilete de avion îmi aduce anul care vine!
F – de la familie. Puțin importantă până în urmă cu câțiva ani. Familia era acolo, se subînțelegea. De o vreme încoace însă mi-e tot mai aproape de suflet.
G – de la grabă. Caracteristica mea de bază. Nu am răbdare mai pentru nimic și sunt mereu pe fugă. Cu un picior afară. Și când ajung acolo unde mă grăbeam să ajung, nu, nu mă liniștesc. Mă grăbesc înapoi.
H – de la Halkida sau Chalkida sau Xalkida. Noua mea acasă. O critic și o miștocăresc, mă oftică de mor nu alta, dar nu mă dau dusă. Am ajuns la concluzia că prefer să nu-mi placă aici dar să pot să plec când vreau și unde vreau decât să-mi placă în altă parte dar să nu pot pleca la fel de ușor. Asta-i situația când ești parte în afaceri de familie.
I – de la Ionuț. Ioannis. Piticul meu. Adorabil, isteț, vesel, iute, zâmbăreț, fericit. Copilul.
J – de la jucării. Le văd peste tot. Ionuț se bucură de cratițele mele, eu aș cumpara și trenul cu numărul 10 și cutia de cuburi și poate încă un sac de prostiuțe și cărțulii colorate și ursuleți și și și…
K – de la Konstantinos sau Kostas. Vezi litera C.
L – de la lume largă, lume, aș mai vrea vreo zece vieți să te văd toată. V-am zis cât îmi place să mă plimb?
M – de la mama. Mami. Mama mea. În continuare, cuvântul care mă topește. Mama. Mami. Mama mea. O înțeleg acum și pe Maia. Cea de la care încă învăț.
N – de la n-aș putea fără telefon și internet nici măcar o zi. Grav.
O – de la nume de cod Gălbenuș. Prietenii știu de ce. Cea mai gravă pierdere de timp din istoria mea îK (înainte de Kostas). Când îmi amintesc îmi vine să mă iau la bătaie, nu alta!
P – de la pitic. Cel din capul meu, veșnic pus pe șotii. Care se pregătește de ani buni să iasă-n lumina reflectoarelor, respectiv în ediție tipărită.
R – de la roșii cu feta și pâine prăjită cu ulei de măsline. O seară de vară, un băiat cu părul creț și un pahar de vin alb. Alt moment din categoria lucuri mărunte ce mă fac fericită.
S – de la sunet de pian. Mă înnebunește și de-aș putea l-aș pune pe fundalul tuturor gândurilor mele.
Ș – de la șoapte. Chițăind cu Ionuț, pe întuneric. Eu șoptesc, el chiuie.
T – de la tata. De departe cel mai haios om pe care-l cunosc. Are un sac de
poante-n spate și alte mii de ironii și poezii. Un deliciu.
Ț – de la țoape. Norocoasă cum sunt, îmi ies în cale peste tot. Partea rea e că uneori simt că sunt și eu una. Partea bună e că-mi trece repede și mă inspiră de minune!
U – de la unu + unu = trei. Și atât.
V – de la Viena, ce altceva. Orașul cel mai drag mie. Unde am petrecut ani de vis și unde o să mă întorc mereu cu sentimentul că sunt acasă.
W – de la WiFi. Fără de care aș fi probabil mai liniștită și mai puțin on line.
X – de la Xalkida, Chalkida, Halkida.
Y – de la i-ul grec. Unul dintre ele, pentru că pe aici i-urile sunt de mai multe feluri. După patru ani tot le încurc și le pun după ureche. Și grecii mai spun că germana-i grea!
Z – de la zmeură. Fructul meu preferat. În orice combinație, cantitate și oricând.

Dau mai departe ideea, Ralucăi (poate ne faci un rețetar alfabetic:) și Dianei (că-i loc și de alte ocupații) și oricui mai are chef de împărtășit.