0

Cum sărbătorim noi 1 Decembrie?

Nimic, dar nimic în lumea asta nu îmi place mai mult decât o zi cu zăpadă – afară și un teanc de cărți bune în casă. Asortate, se știe, un fotoliu dolofan, o cană cu ceai fierbinte și lemne ce trosnesc în sobă. Azi am parte de fotoliu dolofan. Și în loc de ceai, compot de mere cu scorțișoară. Nu am lemne-n soba și adevărul e că teancul de cărți nu-i pentru mine, ci pentru Ionuț. Care, de când sunt o mamă adevărată și îmi duce dorul, se bucură tare de fiecare zi pe care o petrecem împreună. Citind. Așa că azi am să vă povestesc despre cărțile lui, cumpărate toate de când ne-am mutat în țară. Un fel de cadou de bine am revenit. Am încă un teanc – de-ale mele, că doar nu era să nu profit și eu! dar despre ele, data viitoare. Mi-era dor să pot să merg într-o librărie de fiecare dată când am chef – și bine-i că la Timișoara am de unde alege. În curând, se deschide una la care eu de-abia aștept să ajung – bufnițe, perne moi, pereți dezgoliți până la cărămidă, cafea bună și chiar și-un colț de anticariat – să vă mai spun și altele?

poza1

Prima-i una dintre cele mai dragi:

poza5-copie

Despre Pettersson și Findus am mai povestit și altă dată – da, in versiunea în limba germană pe simpaticul bătrânel îl cheamă Peterson. M-am bucurat ca un copil când am văzut că a apărut și-n limba română, sunt foarte simpatice poveștile! Noi am citit-o deja de vreo zece ori și e pe listă în fiecare seară! V-o recomandăm cu mare drag!

poza4Dacă m-ar întreba cineva, care e de departe autorul meu preferat de povești pentru copii, răspunsul meu e clar, fără să stau pe gânduri: Oliver Jeffers. L-am descoperit întâmplător, în limba greacă, apoi am dat peste original, în limba engleză și acum, în română. Oricum ai lua-o, textele sunt geniale. Simple, că nu-i nevoie de vorbe multe. Puțin ciudate și poate – pentru noi, ăștia mari, fără mult sens, dar nu cred că există copil care să nu trăiască la maxim alături de fiecare personaj. Despre ilustrații nici nu mai spun nimic, se mulează perfect pe text!

poza2Fred, prietenul imaginar e o bijuterie de carte. Nu o spun doar pentru că povestea ni s-a potrivit de minune, se știe, și Ionuț are un prieten imaginar (pe care-l port eu în buzunar sau în geantă, de fiecare dată când ieșim afară). E chiar o carte ce-ar fi fain să nu lipsească din biblioteca micuților voștri! Textul e simpatic foc (de data asta doar ilustrațiile sunt ale lui Jeffers), povestea e de citit și recitit – noi o recomandăm copiilor peste șase ani (pentru că la un moment dat are niște termeni pe care i-am căutat și eu pentru a da explicații corecte!)

poza6Cartea Ioanei probabil că nu are nevoie de nici o prezentare. Mie-mi place la nebunie, chiar aveam nevoie de niște rețete la care să-l provoc și pe micuțul meu bucătar – ăstea-s momentele în care ne conectăm cel mai bine! Și-s ușoare de făcut (că doar eu v-am spus de atâtea ori, nu-s deloc regină în bucătărie!) cu ingrediente pe care le ai în casă (în cazul în care ne apucă pofta de bucătărit, așa, spontan!)

V-o recomandăm cu drag – iar supa fermecată de cartofi cu crutoane e de VIS!

poza7Ah, Elmer, Elmer. Povești pe care i le citesc ba eu, ba ta-su, că avem colecția întreagă în două limbi. Vreo trei volume în limba română și alte trei în greacă. Simpatic foc elefantul acesta și cu povești cu tâlc (și care-l fac să chițăie la fiecare lectură!)

poza3Ionuț e-n faza în care vede planete și stele peste tot. Și erupții solare și găuri negre. Recunosc – eu sunt cam pe lângă cu toate subiectele ăstea, așa că mi-a prins foarte bine cartea. O citim și o recitim, unele chestii-s greu de înțeles și explicat (bine că google e la un click distanță). Am asortat-o cu tot felul de video-uri de pe youtube cu alte și mai bune explicații. Deocamdată e satisfăcut. Recomandăm, tot așa, de la șase-n sus!

poza9

Am cumpărat cartea asta pentru că și-a ales-o singur. I-am tot explicat eu că-i mult text și ilustrații mai deloc dar n-am avut succes. O citim așa, a venit răspunsul lui și am lăsat după el. Aveam deja experiența lecturii – cărți fără ilustrații, Paddington și Winnie (de la editura Arthur) și adevărul e că Ionuț are răbdare și ascultă. Am citit-o de două ori în prima seară. Sunt povești foarte simpatice, episoade, traduse bine, nu mi-a venit să sar nici măcar un rând! În colecția asta mai există alte două volume – una cu un pinguin și alta cu o gorilă. (Pinguin avem, gorila e pe lista pentru Crăciun, în mormanul de LEGO)

Voi aveți și alte recomandări?

 

 

 

 

0

Unele sâmbete

Eram la Viena, locuiam cu sor-mea și iubitul ei (între timp, soț). Un apartament mic de tot dar ce ne păsa, eram în buricul târgului și aveam liniște. Fiecare-n colțișorul lui și cu obiceiurile și piticii personali. Eu eram pusă pe ieșit în lume, mergeam la cursuri și de acolo direct în Flex sau Chelsea (ce vremuri și câți ani au trecut deja, pe nesimțite chiar!). Ieșeam miercurea apoi mai ieșeam și joia – că n-aveam cursuri vinerea. Mai umblam și-n weekend, dar nu tot timpul – de cele mai multe ori eram baby sitter, că altfel ce buzunar putea ține pasul cu viața mea socială?

Sor-mea, după episoade turbulente din adolescență dădea semne că a intrat în zodia casnică. Nu-și scotea nasul în lume decât la supermarket sau câte o cafea dar și ălea în timpul zilei. Își petrecea sâmbăta seara cu rufe de călcat și aspirator și duminica dimineața pregătind supa de pui și piure de cartofi pentru prânz. Eu scuturam bluzele și eram cu mintea-n în așteptarea câte unui brunch de la Naschmarkt care să-mi liniștească stomacul chinuit cu tot felul de cocktail-uri cu o seară înainte. Ne mai și certam și ne provocam- ea pentru că eu ieșeam, eu pentru că știam cum fusese – chiar așa, oare o mai doare spatele? Avea grijă de mine, obicei de care-i greu să scapi. Eu nu aveam nevoie de grija ei – unele lucruri nu se schimbă niciodată, așa că de multe ori când voiam să ies în lume retrăiam scene de parcă eram cu ai mei, nu cu ea.

Sâmbătă seara, să fie cu vreo 9 ani în urmă? ea cu haine pregătite pentru călcat, eu cu un picior afară. Iar pleci, iar plec. Se strâmbă, mă strâmb. Maine fac de mâncare, ești? Poate, nu știu. Stai și tu cu noi. Crește tensiunea, dau să zic dar totuși mai bine tac. O judec în minte – care minte?

Mi-am petrecut ultimii șase ani cu sâmbete ca ale ei – haine de călcat, aspirator, gândul la ce facem duminică. Am lăsat locul acela să mă schimbe și să-mi schimbe obiceiurile și încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat asta. Din fericire, încet, încet am ieșit din amorțeală – prima dată am renunțat la călcat haine (nu doar sâmbăta ci în general) apoi am mai chemat-o pe bunica să facă o pauză de câteva ceasuri ca să ieșim în lume ca oamenii. Orașul acela care sună ca o invitație la vacanță, pe malul mării, într-o vară aproape continuă, era, cultural vorbind, mort. Mergi să bei și să te vezi cu oameni – pentru că nici un eveniment nu îl însuflețea și după un timp, Atena la o oră de mers cu mașina începe să fie tot mai departe. Nu, chiar nu-s făcută pentru viața într-un oraș mic.

Timișoara de mai bine de trei luni. Weekend-uri cu filme și prieteni – pentru că alegem noi să fie așa, nu pentru că nu avem opțiuni. Concerte, un festival aici, altul acolo. Câte o sâmbătă ca și cea de ieri. Crețul tușește, îl doare capul tare, anulăm ieșirea? Nu, tu du-te, îmi spune el și știu că nu glumește. Parcă nu m-aș duce singură, mă alint și pun mâna pe aspirator. Stau acasă, mai strâng una, alta. Mă trezește zgomotul. Îl scot din priză fără să stau pe gânduri și-l dau pe o pereche de tocuri. Și mă duc. Și bine am făcut. Unele sâmbete chiar nu-s făcute să fie pierdute-n casă cu aspiratorul în priză… De fapt, nici o sâmbătă!

 

1

Inspirația mea de toate zilele

Mai nou multe-s lucrurile care mă inspiră fără să trec prin supărări înainte. Când eram în Grecia, motivul principal de șezut la masă și scris erau întâmplările de fiecare zi, frustrări care mi se strângeau pe nesimțite și apoi explodau pe tastatură. Și aici se întâmplă destule care în altă situație/ locație mi-ar provoca tot felul de ieșiri cu flăcări cu tot, dar răbdarea mea are cale lungă. Simt că am liniște. Că în acest moment sunt unde trebuie să fiu. Chestie pe care nu am mai simțit-o de foarte multă vreme. Și sunt tot mai convinsă că mie asta-mi lipsea cel mai mult.

Ies în lume cu oameni faini. Sunt înconjurată de ei. În locuri unul mai frumos ca altul. La evenimente – e plin orașul de ele! sunt la o aruncătură de băț de toate și doamne, bine-i.

Am stat zilele trecute și m-am gândit, dacă tot mi-e așa de bine, de ce nu aș spune și altora care-s chestiile care mă înveselesc și mă țin cu zâmbetul pe față de dimineața până spre seară? Ce fac/ citesc/ ascult/, unde merg să-mi umplu bateriile și să ambalez imaginația și inspirația? Urmează un amalgam de lucruri faine (în ordine aleatorie), unul și unul, din toate părțile și pentru toate gusturile. Cine știe, poate găsiți și voi bucurie în mărunțișurile mele.

Ambasada. E unul dintre locurile mele preferate din Timișoara, la care visez și oftez de când s-a deschis. Sunt în oraș dar nu ajung acolo atât de des pe cât mi-aș dori și-mi promit de fiecare dată că la următoarea vizita stau mai mult. Sau îmi mut biroul pentru o zi acolo. Ceea ce de fapt am și făcut azi. Am lucrat, am mâncat o supă de broccoli din categoria WOW, am scris, am rezolvat tot ce era pe post-it-ul roz, am ascultat muzică faină, am tras cu ochii la soarele de afară și mi-am lăsat sufletul lângă un scaun verde care dacă ar fi roșu tare bine s-ar potrivi în bucătăria mea.

Aveți și pe roz e blogul pe care îl urmăresc ca un stalker. Numărul 1, fără drept de apel, în top trei inspirațional. Nu a fost postare care să-mi displacă, idee pe care să n-o îmbrățisez din prima, uneori am impresia că fata asta îmi citește gândurile. Ia te uită ce spune – „Fiți cumpătați. Banii mulți merită dați pe mâncare mai bună, vacanțe mai dese, abonamente la sală și investigații medicale/ analize/ dentist pentru un trup în formă să facă toate acestea.” Mi-a scos la iveală idei pe care nu credeam că le am și totuși, erau acolo și așteptau doar o recunoaștere. Mai bine mai lucruri puține dar de calitate, mai bine investesc în amintiri decât în obiecte (pe care oricum îmi va fi greu să le car de ne urnim, din nou, din loc).

Parcurile din Timișoara. Nimic nu mă liniștește mai tare decât o plimbare prin parc. Încep cu cel de-aproape de casă, trec podul și mă strecor prin Parcul Copiilor, pe mal de Bega. Mă duc până în Rozelor apoi traversez în Central și vin înapoi pe cealaltă parte. Mi-era dor de toamnă, de-abia acum realizez asta. Mi-era dor de frunze galbene și miros de ploaie. Și de o lună mai ca aici. Când deja se pregătește de vară și parcă toate stau să explodeze de bucurie.

Biblioteca de cartier din Traian. E mică, mică tare dar burdușită cu cărți. Noi, surprinzător de noi dar și apariții mai vechi, cu o bibliotecară cu chef de făcut recomandări și miros ce-mi amintește de anii de la generală 3. Nu-l pot descrie, nu e nimic de descris, e doar un parfum de cărți și clădire veche. Ciudată combinație, știu, dar mie-mi trezește povești. Cu un șoricel, cu pitici ascunși pe sub rafturi, cu omuleți cărora le place să citească. Îmi trezește și doruri. De biblioteca din Viena unde stăteam ceasuri în șir și greu mă dădeam dusă acasă – doar cu câte o plasă de cărți.

Grupul de cititoare al Andreei. Nu-s decât de câteva zile printre ele și coșul cu cărți e deja greu și nu e cale să se golească prea curând. Multe-s locurile unde-mi caut idei de citit – am dat peste cititoare înrăite, cu multe categorii deasupra mea, și de peste tot prind din zbor câte un titlu și-l pun pe listă. Acasă am un fotoliu numai bun de tolănit în el – lângă o sobă în care sper să troznească a lemne în curând, cu o veioză dolofană și lumină numai bună. O cartea care, norocoasa, a sărit de pe lista de așteptare la mine-n brațe, ceai bun și în curând câteva zile libere. Cum să nu fiu bine?

Piața de vechituri – am ajuns doar o dată de când sunt acasă și de atunci tot visez la ea și la minunile de acolo. Nu e loc în lumea asta în care să fi ajuns și să nu fi căutat Flohmarkt-ul sau fleamarket-ul sau oser sau cum s-o fi numit. Îmi place să descopăr tot felul – de la cratițe pe care să le folosesc la ghivecele mele de flori, la rame sau cărți. De scaune sau piese de mobilier nici nu mai zic. Visez acum la un glob pământesc – din acela de am văzut la Berlin în vreo patru piețe dar de fiecare dată mi-a pus crețul piedică. Mi se întinde mintea și la o masă nouă (mă rog, nouă pentru noi) în bucătărie cu scaune neasortate. După fiecare vizită într-un astfel de loc îmi crește inima de bucurie. Cum spuneam, prefer să-mi cheltui banii pe amintiri și drumuri și chestii iubite de alții cândva dar care mai au loc și de iubirea mea. Mai bine decât pe mobilă scumpă după care să-mi pară rău (cum ziceam, oricum nu o pot duce după mine, dacă e să ne ducem, oriunde ar fi asta)

Cartea cu aventurile lui Winnie. Una dintre cărțile pe care tare mi-aș fi dorit să le fi scris chiar eu. Pentru că mă înveselește oricât de tristă mi-ar fi dispoziția. Pentru că e aiurită și cu niște dialoguri absolut delicioase. Le citesc și recitesc, i le citesc și recitesc și mi-e ciudă, serios, mi-e ciudă că nu le-am gândit chiar eu.

Mai am multe pe listă – că-i lungă, că doar nu mi-ar fi răbdarea așa răbdătoare fără motive unul și unul. E muzica de dimineață (am rămas fidelă, FM4 în continuare ca să mă simt la Viena măcar în primele minute ale zilei) apoi trecem pe locale (alt și altalt și numai alt ). Mai e și locul unde-i Mona – pe care am întâlnit-o de două ori în viața mea și i-am vorbit de vreo alte cinci, dar simt că o cunosc de când e lumea și chiar e de dat vestea mai departe să o cunoască cât mai mulți! Ar mai fi și Balamucul unde mă duc cu drag de fiecare dată când e nevoie dar mai ales cînd nu-i. Și cafeaua de la Mokum și Ceainăria Verde și sufrageria mea unde am o canapea cât o cameră și covoare de iută la care visez de dinainte de a mă muta în țară. Și un tei în fața geamului și, zic eu, cea mai frumoasă lumină de după amiază.

15215731_10153846420385927_2057446837_o

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1

Fete, lego sau băieți?

Uneori am impresia că-s tot acolo. Dar mă trezește frigul la realitate și uneori îmi dau seama, în timp ce mi se vorbește, că nu trebuie să-mi traduc nimic în minte-mi. E frig și gri și orașul e mare. Îmi ies parcuri în cale orice drum aleg, și în viața mea miroase a toamnă așa cum n-a mai făcut-o de mai bine de opt ani. Dar sunt momente, vă zic, în care pot să jur că-s tot acolo sau că acolo-ul e aici. Când se bagă lumea în seamă pe stradă, când toți stau cu sfatul gata pregătit de dat altora, când ți se vorbește fără să fi întrebat dar dar mai ales când e vorba de copil. Ba că are căciulă, dar mai des că n-are, ba că dacă mai plânge îl ia poliția (serios?) sau îi face nenea doctor injecție, ba că nu e frumos io-știu-ce, ba că vine bau bau sau că e băiat și băieții nu plâng. Asta-i preferata mea – și cred că-i și a lui Ionuț pentru că de fiecare dată când o aude plânge mai cu foc (și mai artistic decât aș putea-o face eu vreodată!). Cât am stat în Grecia multe mi-a fost dat să aud. De la problema vântul care bate și gradele care dacă-s prea puține NU IEȘIM AFARĂ, DOAMNĂ, NU IEȘIM! – și credeți-mă oamenii ăia chiar nu știu ce-i acela frig! la ferește-te de termometru și alte superstiții stupide. Dar nici cu ăștia de aici nu mi-e rușine. E drept, acolo auzeam tâmpenii de la oameni care erau umblați prin lume, citiți, cu minți deschise, așa că durerea era parcă și mai aspră. Aici, măcar în bula mea nu aud din ăstea și deja am mai pus un plus pe listă.

Astăzi cu Ionuț. Așteptăm. Lângă noi o doamnă la vreo 50 de ani. Se deschide ușa și iese o fetiță. Îmi scapă una cu semnul exclamării: Ce drăguță e! Ionuț nu mă bagă în seamă, lego-ul din mână îi ține atenția acolo.

– Ia te uită băiețel, ce fetiță drăguță a ieșit! Ai văzut?

Evident, Ion o ignoră. Stă și meșterește la o roată.

– Nu-ți plac fetițele? insistă ea.

Tăcere, doar sunet de roți.

– Dar trebuie să-ți placă fetițele! continuă și o simt puțin iritată.

– Are timp să-i placă și fetițele.

Regret secunda în care am deschis gura pentru că doamna îmi aruncă o privire c r i m i n a l ă!

– Cum să aibă timp? Trebuie să-i placă fetițele DE LA ÎNCEPUT!

Alta care are filme alb negru în cap, mă gândesc dar îmi țin gura. O deschide Ionuț.

– Mie nu-mi plac fetițele. Mie îmi place doar LEGO!

Femeia tace, tac și eu dar stau cu hohotul în gât. Ca și în alte episoade, Ionuț salvează situația. Cum de nu m-am obișnuit deja?

0

Unghiuri drepte? Unghiuri strâmbe!

De când sunt în România nu am stat o clipă. Recuperez toate orele lenevite pe câte un șezlog cu marea-n față, zilele de stat cu burta la soare și mintea fără preocupări importante (Și totuși, vă rog să mă credeți, „ce mâncăm azi” e o întrebare care poate provoca mult stres mai ales dacă bucătăreala nu e pe lista pasiunilor!) Lucrez – și-mi place mult de tot, scriu, socializez, mă readaptez vieții de acasă, caut fețe noi și fac tot felul de proiecte. Sunt cu avânt și asta-mi ocupă tot timpul. Dacă mai adăugăm și un Ionuț cu dor de mă-sa, despre creț nici nu mai zic, mă credeți când vă spun că eu încă nici canapeaua de 3 juma’ pe doi nu am inaugurat-o cum trebuie. Dar nu mă plâng, vai, cum să mă plâng? Duceam dorul nebuniei ăsteia și bine-mi cade că o trăiesc. Vreau să fac multe, prea multe și-i musai să domolesc puțin elanul ca să iasă toate cum trebuie dar mai ales când trebuie.

Am noroc de oameni faini. Sunt înconjurată nu de unul, doi sau trei, ci de mulți care-mi pun zâmbet pe față și mă inspiră în cele mai frumoase feluri. Livia e unul dintre ei. Ne-a adus împreună un alt om drag mie și bine a făcut. În urmă cu doi, să fie trei? ani am început să povestim, să depănăm, să zicem una alta și încă n-am terminat. Și nici n-o vom face în curând. După o colaborare la care eu visam de când am cunoscut-o, s-au legat și altele. Și ca un ghem de zăpadă care crește când e împins la vale, așa și noi. Sâmbătă inaugurăm primul nostru atelier – cu poveste și creație. Eu o să vă spun povestea domnului Dreptunghi (apărută în numărul 4 al revistei Fabulafia) după care vom pune mâna pe foarfeci (ascuțite doar cât trebuie!) și carioci și cartoane – sub îndrumarea artistei, cum altfel? și ne vom plimba pe la familiile …formelor geometrice. O să citim, o să decupăm, o să ne distrăm și cu siguranță o să și învățăm ceva!

Atelierul „Unghiuri drepte? Unghiuri strâmbe?” are loc sâmbătă, 26 noiembrie, de la ora 11, la Ambasada (nici că se putea altfel!). Prețul este de 45 RON/ copil. Pentru înscrieri așteptăm un mesaj la allexa2601@gmail.com sau atelier@liviacoloji.ro până miercuri, 23 noiembrie. Locurile sunt limitate!

 

0

Ghici cine vine la Timișoara?

Când eram în Grecia și vedeam toate evenimentele care se petreceau în țară stăteam cu capsa pusă zile bune. Postam, de ciudă, fotografii cu mare și nisip și grade multe dar sufletul meu era în mijlocul petrecerii. Apariția lui Ionuț și primii ani cu el au coincis cu un val de povești despre parenting, sfaturi, cărți, toate la pachet, care venea dinspre acasă – și pentru că în Grecia fenomenul era (și este) practic inexistent m-am prins și eu în horă. Locuiam acolo dar trăiam în țară. Citeam ce citea toată lumea, urmăream blogurile pe care le urmăreau toți dar treptat am început să fac selecția și puțini au rămas printre preferații mei (se văd și-n blogroll de fapt). Când vine vorba despre autori – unul e în continuare numărul meu 1, Jesper Juul și ale lui cărți, una și una, de citit și recitit, dar mai este cineva care m-a ajutat enorm și încă o face. Lawrence J. Cohen și al lui Playful parenting. Mie nu prea-mi place să mă joc. Să stau pe podea pe lângă Ionuț și să fac tot felul de curse de mașini sau să construiesc una și alta. Dacă ar fi fost după mine probabil că nu m-aș fi jucat niciodată cu el. Așa că pentru mine cartea asta a venit la fix. Se poate să te joci fără să… te joci. Nu mă joc în adevăratul sens al cuvântului dar o fac tot timpul, în interacțiunea noastră – de când ne trezim până e ceas de culcare. Nu-mi iese mereu, recunosc, dar luarea în joacă a problemei m-a scos din multe episoade cu scântei.

Când am auzit de la draga de la Laura – pe care o urmăresc din umbră de la începuturile începutului! că în decembrie ajunge Otilia la Timișoara (da, acea Otilia!!!) am chiuit cât să ajungă la toți cei dragi mie. Pentru că o citesc cu drag – am pus în practică toate articolele de pe blog! și pentru că m-a ajutat enorm. E unul dintre puținii oameni pe care citindu-i simt că mă ascult pe mine. Dă voce multor gânduri – stăteau așa de bine ascunse de nici nu știam că le am! și-mi scoate la suprafață bucuriile și tristețile și grijile. Nu știu de ce am impresia că nu sunt singura care simte asta – până la urmă, noi toate asta ne dorim, nu-i așa? Să fim înțelese și să ni se vorbească pe limba noastră. Ei bine, da, Otilia vine la Timișoara să ne vorbească despre copiii noștri, despre stima lor de sine, despre cum îi putem ajuta să o crească. Eu voi participa cu siguranță – n-aș rata evenimentul pentru nimic în lume! (că doar am visat destul la ele!) și sper că și voi. Vă dau detalii pe scurt: Sala Capitol, 10 decembrie, între 11 și 14, dar pe Facebook (unde altundeva?) găsiți mai multe. Și pentru că mie-mi plac la  nebunie clișeele, am lăsat vestea cea bună pentru final: Pentru cei care vin din partea mea (voi, cititorii din Timișoara adică) am și un cod de reducere care se va aplica la prețul biletului. Asta înseamnă ca la transferul bancar veți plăti 100 RON (în loc de 120) cuplurile, 180 RON (în loc de 200) dacă menționați codul APV01. Oferta este valabilă pana în 27 noiembrie.

Ne vedem acolo, da?

14522847_924327744367732_4717372373959994917_n