0

Politețea lipsește din pungă dar se găsește-n vârf de blanco

Sunt, am fost și probabil voi rămâne un om pe care-l atrag extremele. Nu mă simt eu atrasă de ele ci mai degraba ele de mine. Că se știe, eu sunt prietenă cu echilibru-n toate și povestesc despre asta oricui vrea să asculte. Mâncare cu măsură, distracție tot așa, cumpătare cât cuprinde. Ei bine cu toate ăstea uneori simt cum cad din lac în puț – de la nebunia din Grecia unde toți lucrau fără program de simțeam cum mi se micșorează zilele și rămân fără nervi, până la un job creativ și care-ți lasă spațiu de manevră dar care se bazează pe termene limită și program și unde fiecare știe ce are de făcut! (Doamne, cât de relaxant e!)

Acum e drept că n-am venit dintr-o extremă în alta, că nu-s nici apucăturile românilor la ani lumină de ale grecilor – când e vorba de gălăgie, mămiceală, șofat și lăsat pe mâine sau poimâine – doar ăstea-mi vin în minte acum, poate pentru că mă văd cu ele toată ziua.

Dar când vine vorba de diferențe duse la extreme una-mi sare-n ochi ca sarea-n bucate (pe care eu nu o prea folosesc dar o simt în mâncărurile făcute de alții). Dacă în Grecia lucrătorii din sectorul privat sunt printre cei mai politicoși/ prietenoși/ deschiși/ simpatici din ce mi-a fost dat să trăiesc (de cei din sistemul pubic mai bine nu spun nimic) în România dacă dau peste câte unul prietenos am impresia că am greșit filmul.

Ajung zilele trecute în oraș cu Ionuț. Are poftă de prăjitură, mie nu-mi lipsește niciodată, decidem să luăm un platou mare pentru acasă. Alege una, aleg eu una, mai alegem încă una de comun acord, vrea și apă, cerem și apă. Plătesc și doamna de la casă îmi întinde pachetul. Așteaptă să-l iau ca să-mi dea și sticlele de apă.

Mă uit la ea întrebătoare:

– Hmmm, mi le dați așa?

– Păi cum să ți le dau?

– Habar nu am. Într-o pungă? (eu încă nu mi-am revenit după episodul cu pungile de acu’ aproape șase ani din Grecia)

– Păi nu mi-ați cerut! se răstește ea.

– Nu m-ați întrebat, răspund eu obraznic.

Strânge din dinți, eu zâmbesc. Scoate o pungă de sub tejghea, împachetează prăjiturile, plătesc suma finală și ies.

În orice altă zi aș fi bombănit vreo două ceasuri după întâmplare și încă niște zile mai târziu. Dar acum nu. Pentru că de dimineață intrasem la poștă, plouată ca o curcă (la propriu) în căutare de „blanco”, nu pentru păcate ci pentru o greșeală de pe un document.

– Bună dimineața, mă întâmpină doamna de după tejghea.

Are un zâmbet larg și pare suspect de fericită pentru o oră așa de matinală.

– Buna dimineața, răspund eu și îmi caut zâmbetul. (E chiar foarte devreme!) Am nevoie de un blanco… aveți de vânzare?

– Oh, din păcate nu. Dar vi-l pot împrumuta pe al meu, poftiți!

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Și ochilor. Doamna cu zâmbet mare îmi întinde un blanco.

– Vă mulțumesc mult de tot, bâjbâi eu.

– Stați liniștită, mă bucur că v-am putut ajuta!

Unde am nimerit? Zâmbesc și eu, am prins curaj. Rezolv ce am de rezolvat, îi mai mulțumesc o dată, ies în fugă dar nu destul de repede încât să nu o aud:

– Să aveți o  minunată!

A avut dreptate. M-a salvat. Dintr-o extremă în alta, ce vă ziceam?

 

 

2

Sunt o mamă adevărată

Prima săptămână-i gata. Am ajuns acasă – Ionuț a sărit pe mine, multe-s de văzut și de povestit – și eu i-am propus o plimbare în parc. De mână și însoțită de voce cu chef de istorisit, chițăiala căreia i-am dus dorul. Și-mi spune și despre școală și despre doamna învățătoare care nu țipă mami la noi și merg toate fetele la ea în brațe! și despre colegul de bancă, mami, e un copil așa liniștit ca și mine (aici mă-mpiedic dar îmi revin repede) despre perele din curtea lui bunu Tinu, despre budica de cioco făcută de buni Maia, despre cum s-a jucat el cu nisip k-i-n-e-t-i-c, adică nu e din ăla normal de care aveam noi în Grecia! și despre una și alta și nu mai termină.

Îi spun și eu printre picături cum a fost ziua mea și ce să vezi? Tace. Apoi ia aer în piept și mă strânge de mână.

– Mami, acum ești și tu o mămică adevărată.

Mă blochez, serios. Adică nu știu de unde să iau remarca și nici nu pricep exact ce vrea să spună. Oare ce-am făcut greșit?

– Cum adevărată?

– Așa cum sunt toate mămicile. Adică mergi la lucru și vii acasă după amiaza. Ai și tu un birou. Acum ești mămică adevărată.

– Păi și până acum? Până acum ce am fost? N-am fost mămică?

– Ai fost o mămică și până acum. Dar acum ești adevărată. Așa cum sunt mamele tuturor copiilor!

N-am reușit să scot mai multe de la el. Adevărul e că nici nu am încercat. M-a pus pe gânduri și încă nu m-am dumirit complet. Pentru că-mi dau seama că treaba asta cu a fi mămică adevărată, mă rog, citându-l pe Ionuț, nu-i treabă deloc ușoară. Aveam impresia, lucrând de acasă, că-i floare la ureche. Și mult mai ușor decât ce făceam eu. Ei bine, eu am intrat în lumea celor mari de câteva zile și serios că nu-mi dau seama cum pot jongla unele femei cu toate și să-și păstreze și capul. Adică job de opt ore- unde tre’ să-ți stea (sau mai bine să miște!) și mintea, casă, soț, unul, doi sau mai mulți copii, ordine-n lucruri, timp și pentru tine, câte-o carte, întâlnire cu fetele, ieșit în oraș, câte-o cină romantică, somn. Am spus deja de somn? Și noi încă n-am terminat de renovat și mâncare tot mama face. Nici haine nu calc, nici soț nu am (aici și deocamdată).

După câțiva ani buni de etichetă de work at home mom – care-i o chestie cu mii de plusuri dar și cu minusuri, am impresia că mamele ăstea adevărate (care pleacă dimineața și au birou, din nou, citându-l pe Ionuț) merită măcar un gând bun sau poate chiar două, trei sau numai din ăstea, în fiecare zi. Iar mamele care n-au birou și nici nu pleacă nicăieri, ci „stau” (m-a pufnit râsul, mă scuzați) acasă  merită și ele exact același lucru. Am fost acolo, am trăit-o și pe asta, știu ce zic! Urmează să-i explic și lui Ionuț.

0

Despre povești și alte proiecte. Și Fabulafia

Săptămâna asta am pornit pe un drum nou – am un loc de muncă fix cu orar, din fericire, flexibil, sunt înconjurată de oameni faini și am învățat în patru zile cât, în altă situație, probabil în câteva luni. Merg la birou, scriu, caut, pregătesc, îmi lărgesc cercul de cunoștințe, pun umărul la ce e de făcut aici. Și-mi place de mor.

Nu uit, evident, cum să uit, de proiectele mele. Scriu în continuare cu drag – și-n paralel îmi fac ordine-n viață și-n program. Mă adaptez la „înapoi acasă” (pe cuvânt de onoare că nu-i deloc rău!) și mă ocup și de ale mele. Printre ocupații se numără și poveștile pentru copii și schițele pentru ălea de oameni mari.

Proiectul meu de suflet probabil îl cunoașteți: Mame de Poveste, jucării cusute cu drag ce vin în săculeț (pictat manual) alături de o cărticică de povești. Povestea jucăriei, evident! Avem șapte personaje și-n curând iese în lume unul nou, ce scoate fum la propriu și mai ales la nervi!

Jucăriile Mame de Poveste (care, veste buna: e marcă înregistrată oficial!) știți unde pot fi găsite – http://www.mamedepoveste.com (să le vedeți) și mamedepoveste@gmail.com (să le comandați).

Tot pe drumul ăsta al poveștilor, colaborez cu mare drag și cu Fabulafia. Despre revista asta v-am mai povestit și altă dată și-o s-o tot fac. Au apărut deja patru numere și-n ultimul număr e și numele meu. Sub al domnului Dreptunghi, a se-nțelege. Și, ei bine, hai că dau vestea că mi-e greu să o țin doar pentru mine, sunt prezentă și-n numărul următor. Cu o poveste desenată de Răzvan – și cu multe, multe șosete.  Dacă încă nu știți poate chiar e momentul să aflați: Fabulafia este o revistă – carte de povești, cu scrieri și ilustrații în primă apariție. Conținutul este conceput și realizat de autori și ilustratori români și publicul țintă sunt copiii de la șapte ani în sus. Mă rog, Ionuț are de-abia șase dar ascultă poveștile cu mare drag.

Revista Fabulafia în primul și primul rând poate fi comandată direct de pe site: https://merlinstore.ro/26-fabulafia sau fabulafia.ro. Evident, e de găsit și la Cărturești și Librarium și la alte librării din țară.

Despre poveștile pentru oameni mari – care au în plan sa iasă-n lume în două părți o să vă povestesc altă dată. Așa, pe scurt – că doar se știe, nu mă pot abține, sunt povești și gânduri adunate după opt ani pe alte meleaguri. Însoțite de gândurile și poveștile jumătății mele pe meleagurile noastre. Ca să nu vedeți doar o jumătate. Lucrez de zor și scriu și râd când îmi amintesc tot felul. Ceea ce sper să faceți și voi, cât de curând.

14425483_842355435901158_2587092637132964914_o

(asta e doar un „teaser” pentru noua poveste din Fabulafia. Până apare și una alta, aveți deja și primele ei numere? )

 

0

6. 6. 7.

A trecut și prima zi din capitolul ăsta. Și ce-i ciudat, știți ce-a fost mai greu? Ce mi-a fost mai greu? Faptul că am realizat, de-abia azi am realizat, că am pus punct unei etape. Aia de șase ani, șase luni și șapte zile în care totul – sau mă rog, aproape totul, a fost despre și cu Ionuț. Proiecte de lucru de acasă – am bifat zeci. Zile întregi cu laptopul pe genunchi printre piese de lego și îmbrățișări? Nenumărate. Povești scrise-n pijama? Le-am pierdut numărul.

Șase ani, șase luni și șapte zile – în care am lipsit în total, adunate, vreo 20. În rest, împreună, cam peste tot. Zile de grădi cu patru ore că nu mă înduram să-l las mai mult. Trezire împreună, mic dejun în trei, drum spre grădi și stat la taifas. Drum de la grădi înspre casă, noi doi sau cu vreun alt coleg – Doamne, cum nu se mai lăsau duși de la noi! Program de după amiază, ore-ntregi de citit sau joacă sau parc sau plajă. Lucru printre picături de viață cu puiul de om. Nu regret nici o secundă petrecută astfel. Și-mi dau seama, ciudat, îmi dau seama că mă simt bine în noua poveste în timp ce-mi simt și sufletul cum se strânge confirmându-mi că am schimbat macazul. Un fel de dulce cu gust iute. Aromă delicată cu iz de înțepătură și altă textură.

Mâine-i ziua 2 și apoi 3 și urmează și altele.  Jelesc – draga de Raluca bine-mi pică vorba și mă duce cu mintea la tine! și-ncet încet o să(-mi) fie tot mai bine. Și mă gândesc la alte mame, ce-au stat acasă o lună, două, un an sau doi și-mi dau seama că de fapt șase-s mulți dar și de-ar fi zece despărțirea tot grea-i. Bine zic?

 

6

De luni, e oficial:

lucrez.

În urmă cu vreo două luni, pe la început de iulie, a aruncat crețul o idee – Ce-ar fi să ne încercăm norocul în țara ta? Din moment ce a mea nu ți se potrivește și nici lucrurile nu merg prea bine, poate-om fi mai norocoși acolo. Am primit planul cu neîncredere, recunosc. Nu pentru că nu mi-ar plăcea aici – eu am plecat în 2005 pentru că am vrut să experimentez și să trăiesc și să fiu și altundeva, nu de rău ce mi-a fost. Dar pentru că… știți și voi… România? Serios? Ei bine, da.

Am început să caut – de la idei de afaceri, la locuri de muncă. În prima săptămână de trimis cv-uri am fost chemată la trei interviuri la Timișoara, iar pe când am venit acasă, aveam deja o listă de patru. Am fost la toate. Și între întâlniri, am dat și peste un loc unde m-aș fi dus cu mare plăcere dacă nu nimeream altundeva. Din pură întâmplare.

Eu și prietena mea – ea cu laptopul în față, eu adâncită-n gânduri.

– Cred că se căuta PR la Centrul Cultural German. Să sun să aflu de-au găsit ori ba?

Simt cum îi crește entuziasmul și mă deștept și eu.

– Sună! zic eu.

Trec niște minute și mă anunță triumfătoare:

– N-au găsit! Dă-mi să le trimit cv-ul!

Caut în telefon, găsesc documentul, îl dau mai departe.

A doua zi, primesc un telefon, a treia zi merg la interviu. A patra zi vine oferta. Tremur. Cer un weekend de gândire, parcă prea repede s-au petrecut toate. Și pentru că mereu mi-am spus că nu mai iau decizii sub impulsul momentului – da, știți și voi cum am știut și eu, decizia era deja luată.

Am petrecut câteva nopți bune cu tremuricii în stomac. Dacă nu-s destul de bună sau de pregătită sau de mai știu eu cum. Dacă nu mai știu germană? Dacă nu mai știu ce trebuie să fac? Dacă nu-i pentru mine și dacă o să cad din copac? Dacă eu cred că pot dar de fapt, de fapt nu? Încă-i am. Tremuricii. Dar parcă încet încet mă liniștesc. Toate-și au motivul, parcă-s tot mai convinsă de asta (iar mă joc de-a Coehlo cu degetele pe tastatură).

Așadar de luni, oficial, încep treaba. PR la Centrul Cultural German din Timișoara. Șoc cultural – după 8 ani de Grecia – dar nici că se putea mai bine.

Și pe lângă asta, vopsele de pereți, mobilă nouă, cutii despachetate. Ionuț la școală. Crețul pe drum. Planuri cu povești. Mame de Poveste. Față nouă la blog. Nume nou. Cartea despre anii-n Grecia. Proiecte cu prieteni dragi și inspirați. Timișoara capitală culturală. Oameni faini.

3

Primul de Acasă

Recapitulez.  A trecut o săptămână de când am ajuns Acasă, după cinci zile de Grecia. Am ajuns acolo noaptea – apoi, de la aeroport, la casa împachetată. Cutii și bagaje și o sută de metri de bubble wrap. Am adormit cu gândurile dezorganizate, pe ce pun mâna dimineață, cum o să le dau de capăt? Crețul a dat dovadă de zel cât am lipsit eu: a golit toate sertarele din casă în cutii așa că am pornit în la a le aranja primele. Am dat peste cabluri care își pierduseră sensul, peste hârtii care nu mai îmi spuneau nimic, peste o grămadă de nimicuri. Câte prostii se strâng într-o casă? Câte obiecte peste care dai doar când ai de ales, ce iei cu tine și ce nu? Pentru că am găsit o firmă care să ne transporte toate calabalâcurile la un preț decent, am decis să aducem cu noi lucrurile dragi. Și multe au fost și alea. Am petrecut două zile printre liste – care-s lucrurile de care avem nevoie? (relativă întrebare până la urmă!) ce lăsăm acolo. Am strâns, am înghesuit, am etichetat și am urcat totul într-un camion. Așteptam să-mi fie inima grea. 8 ani și 7 luni nu-s chiar de colo. În schimb am simțit doar ușurare. Așa, cum ți-e dat să simți când iei decizia potrivită. O fi așa? N-o fi? Cert e că așa se simte în momentul ăsta. Și de o să se schimbe ceva, ei bine, cum îmi spunea cineva, nu suntem copaci. Lumea-i largă și mare.

Acum pregătim casa noastră de aici. Văd palete de culori peste tot, canapele noi, pete de culoare. Ziduri. Ale noastre lucruri tot în cutii sunt, dar, ciudat, treaba asta nu-mi dă o stare de agitație, din contră. Aștept să le scot pe toate, una câte una, dar tihnit. Și cu bucuria aia pe care ți-o dau noile începuturi.

Ionuț merge la școală. Și acolo s-au așezat toate mai bine decât speram. Are o învățătoare cu fel domol, e blândă și se vede că are drag de ei. El are de ea.

Eu număr zilele până încep programul de lucru. Aștept, vai, cum aștept. Cu emoții – clasicele mele frici – că n-oi fi destul de bună, că voi da cu stângu-n dreptul, că și vai ce dacă?

Pe creț îl așteptăm încă. Vine de-abia la capăt de octombrie, intră bietul în toamna – iarna să recupereze toate ploile și tot frigul de care n-a avut parte de când e.

Până atunci, culori, ziduri, canapele, despachetări și prieteni dragi. Un job nou, povești noi, blog nou.

Am ajuns acasă.

0

Ultimul (de aici)

M-am gândit de ieri la textul ăsta. În timp ce organizam ultimele lucruri rămase în casa din Grecia – că doar nu era să mă dezic! Gândeam vorbele cu voce tare și căutam, parcă, emoția. Știi, ultima dată când deschid dulapul ăsta, ultima dată când fac patul ăsta, ultima dată când ud și aranjez florile ăstea. Nu mi-a ieșit pentru că înafară de liniște nu am simțit nimic. Regrete, doruri nespuse și altele din ăstea triste. Mă gândeam să încep postarea cu „Ăsta e ultimul text scris la masa asta” (având în minte masa mea veche și faină) dar mi-am dat seama că nu-i, pentru că masa e deja in România și la ora asta eu ma folosesc de o masă mică ce a rămas în camera lui Ionuț. Mi-am luat rămas bun de la toată lumea, am primit îmbrățișări cât să duc o viață cu mine și în ochii unora am zărit chiar și umbre de regret.

Eu sunt gata. 8 ani și 7 luni. Final de capitol (cam lung, nu-i așa?) și tot ce simt e de bine.

Revin cu tastatură nouă, în casă nouă. Aventura continuă.