0

De Valentin

Azi am mers împreună, pe jos, până la școală – 2 km și 100 m. De la școală a venit pe jos cu bunu, pe drumul cel lung, alți 2 km și jumătate. Apoi am plecat împreună la ortodont – cu mașină pe care o plătește cardul (pentru că am vrut să fim acolo la timp) și apoi am venit pe jos până acasă, aproape 4 km. Eu am ajuns târându-mă, el s-a mai jucat două ceasuri și acum e încă în vârful patului și nu, nu tace. Ce a luat, a luat de la mă-sa și a înmulțit cu zece ca să pricep și eu, pe pielea mea, cum rezistă alții cu mine fără să o ia razna. Și da, e treaz de la 6, a fost și la școală, au fost și în parc (unde a luat toate bălțile la rând și cine știe câte și mai câte). Eu dorm în picioare, el nu încă mai are de spus.

La ortodont a intrat cu gura mare. Că e un loc tare urât. Și că el nu vrea să meargă. Că nu are nevoie de un ortodont. Că sigur o să-l doară. Că el vrea să-i cumpăr mai bine niște seturi noi de lego – decât să dau bani cuiva care se uită-n gura lui. Că nu vrea să-și pună nimic pe ghete – niște plasticuri de protecție dat fiind noroiul de afară. L-a luat pe contra-n brațe și pe ciufuțenie și m-a pus și pe mine acolo unde nu-mi place să fiu: în ochii altora. Am respirat adânc pentru că știu deja că atunci când e mai supărat și mai vocal atunci frica-i tupilată-n suflet. Și l-am luat în brațe și i-am spus că îi promit că nu-l doare nimic. Că doctorul va arunca o privire, că e un control de rutină, că nu l-am mințit niciodată. Și chiar nu am făcut-o, mai ales când a fost vorba de ce urma și ce știam că o să se întâmple.

A intrat speriat dar cu gura mare. În prima fază n-a vrut să se așeze – vă puteți uita la gura mea și dacă stau în picioare! dar doctorul a mai văzut copii ca el și a știut ce să zică și mai ales când. Mare lucru să dai peste astfel de oameni, l-aș recomanda oricând. Ion a deschis gura, a stat, a zis, a discutat. Nu s-ar mai fi dat dus. Și omul l-a ascultat cu atenție, cu răbdare, „Ne revedem la anu’!”, i-a spus și Ionuț i-a răspuns în stil specific: „Ce păcat că nu trebuie să ne revedem mai repede de atâ!”. A fost bine.

– Ți-a fost frică, așa-i?

– Păi da. Tu oricum știai că îmi va fi. Și mi-ai spus că nu doare. Cred că de data asta ai mințit puțin. Pentru că am simțit o mică durere.

– Ei, durerea o simțim diferit. Dar ți-am spus că nu o să fie o durere îngrozitoare. Poate doar un disconfort. Ceva neplăcut.

– Da, dar eu am crezut că nu voi simți deloc…

– Păi și ei la fel. Nu am cum să știu exact cum simți tu durerea. Că doar pe aia doar tu știi cum o simți…

– Prostii. Sigur știi. Am fost la tine-n burtă atâta timp și mă chinuiam să-mi fac loc printre intestine. Tu știi cum mă doare pe mine pentru că am fost o bucată din tine.

Atât. V-am mai spus că-l iubesc până-n cer și-napoi?

Anunțuri
2

Despre Cluj și Direcția 5

Până la terminarea liceului nu cred că a trecut o vacanță pe care să nu o fi petrecut la Cluj, la bunici. Apoi, în facultate am făcut pasul cel mare și m-am mutat cu trup și suflet acolo, dar adevărul e că zilele ălea de așteptare, de dinainte de mutare, au fost cele mai faine momente din adolescența mea. Tăiam în calendar, număram ore și făceam planuri pe care ni le trimiteam unii altora în scrisori (încă am un munte de ele și de fiecare dată când le văd nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viața noastră cu facebook și whatsapp) În ’95 am intrat la liceu și nici atunci nu m-am oprit din a-mi petrece vacanțele în Grigorescu, cel mai frumos cartier din lumea asta. Mergeam în fiecare vară, 3 luni pe calendar și rar mi-am întrerupt vacanța cu escapade prin alte părți. Programul era standard: dormeam până târziu, apoi plecam în plimbare la fete – stat la bârfe și chițăieli, prânz acasă sau prin vecini și apoi, momentul zilei, întâlnirea de seară, de la Poșta Mare (din capătul blocului) sau la scara B de la blocul III. Veșnica scară B. Ne strângeam o gașcă mare, puneam țara la cale, eu visam cu ochii deschiși la momentul când o trece pe alee băiatul cu ochi albaștri (O poveste de dragoste care s-a sfârșit brusc, după ce în facultate am petrecut mai mult de 10 minute cu el!)

Serile de vară însemnau și plimbări lungi prin cartier, miros de tei, cules de flori de prin grădinile oamenilor, râsete și nici o grijă. Era vară, era frumos,ce avea unul, aveam cam toți. Cumpăram pungi de pufuleți și suc de la dozator, gumă de mestecat din aia de se făcea cărămidă-n gură, visam la seriale americane, inventam povești de dragoste acolo unde nu erau, trăiam. Și ce frumos trăiam. Când vine vorba de distracție, opțiunile ne erau cam limitate. Câte o seară în Cotton Club unde întindeam câte o sticlă de suc până nu mai avea nici gust, mai mergeam în parcul 14 Iulie sau în Fair Play, lângă. Cele mai faine seri erau ălea când venea câte o caravană – concert la Sala Sporturilor (o aruncătură de băț de casă). Se strângea tot Clujul pe platou și dansam și cântam și ne mergeau ochii-n toate direcțile, poate poate i-om vedea și pe cei pe care-i iubeam (fără ca ei să știe că-s iubiți). Nu-mi amintesc ce muzică îmi plăcea atunci, nici nu-i relevant pentru că știu sigur că era o formație pe care o așteptam toți: Direcția 5. Ce spectacol, ce momente, ce mai trăiam noi concertele ăstea.

Fast Forward – 20 (21, 22, 23) de ani mai târziu: Direcția 5 vine la Timișoara de VDay. M-aș duce, doamne, ce m-aș mai duce, doar de dragul zilelor ălora ce-au trecut și faine au mai fost. M-aș pune undeva la margine și aș căuta privirea Emiliei sau a Ramonei, parcă le-aș vedea și pe Adriana și pe Cristina, chiar și pe Roxana, undeva-n mulțime. Îmi cântă-n minte piese care mă duc la băiatul ăla cu păr blond și ochi albaștri, ce copilărie. Parcă-l văd și acum: venea în spatele meu, mai spunea câte una de mă ținea trează o săptămână și aveam subiect de analiză pe text zile bune. De data asta nu am cum să ajung la concert dar poate careva dintre voi are poftă de unul. Am o invitație dublă la concertul de la Filarmonica din Timișoara pe care v-o dau cu drag, pe principiul primul venit, primul servit. Cine o vrea?

P.S Concertul are loc în Sala Capitol a Filarmonicii Banatul pe 14 februarie 2018, la ora 20. Biletele early bird pornesc de la 55 de lei, sunt disponibile online pe iabilet.ro sau pot fi achiziționate de la magazinele Flanco și Uman Shop. Începând cu data de 11 ianuarie, biletele vor fi disponibile și la casieria Filarmonicii Banatul.

1

Cărțile mele

Și iar au trecut zile multe, prea multe în care mi-am găsit tot altele de umplut timpul și nu am mai dat pe aici. Între timp am sărbătorit pentru a doua oară cei 27 de ani de viață – nu-s doar o dată, vă garantez!, am trăit teatru și performance, am pus țara la cale, m-am felicitat pentru o groază de idei bune pe care le-am pus în practică, am stat nedormită câteva nopți bune din cauza altor idei, nu la fel de strălucite. E mama lui K. la noi de vineri seara și asta înseamnă că nu mai am grija prânzului și a cinei și nici a multor alte chestii (bine-i când nu-ți lipsește soacra grecoaică din casă!) Am timp de citit și mai ales am timp să vă spun ce am mai citit eu – mai ales că de când sunt în cel mai fantastic grup (secret) de cititoare feroce nu adorm în nici o seară fără un ceas de lectură!

img_9265

Sunt cu ea în mână de luni (și în paralel, pe Kindle, am terminat una ușoară, de ținut mintea departe de prostii, scrisă de Liane Moriarty, The Last Annivesary). Un bărbat pe nume Ove e una din cărțile ălea pe care eu nu le-aș lăsa din mână dar în același timp îmi prelungesc agonia lungind cititul. Am început azi încă una, tot pe Kindle (Pachinko de Min Jin Lee) tomai din acest motiv: să mă așez seara în pat și să mă bucur de povestea asta care-mi merge la suflet. I really love Ove. N-ai cum să nu.

img_9262

Pe ăstea două le-am terminat de curând. Despre Elif Shafak v-am tot povestit, o citesc cu mare drag și tare am așteptat apariția asta. M-a cam dezamăgit, recunosc. Așa că am decis să mă opresc cam pe la jumătate și o voi relua când mi-a veni cheful. Leila Slimani și Cântec lin e absolut wow. Oh, ce am mai simțit unele trăiri ale mamei din poveste. Dacă sunteți însă mamă doar de puțin timp, vă recomand să stați departe de ea pentru o vreme.

Ce nu se vede-n poză sunt încă trei cărți – The Story Hour – A novel de Thrity Umrigar (m-a ținut în suspans dar finalul m-a dezamăgit rău de tot!) A House Without Windows de Nadia Hashimi (must read dacă sunteți fani ai lui Khaled Hosseini) și Douăzeci de ani în Siberia (Anița Nandriș Cudla) – cu pielea de găină am terminat-o într-o noapte. Motiv bun să înjur cu scuză tot ce înseamnă comunism și urmașii lor.

img_9261

Acum am pe noptieră trei doamne, toate trei una și una. O să le încep în liniște și promit să mă bucur de fiecare în parte.

Voi ce ați mai citit?

1

Cărți pentru Ionuț la început de 2018 (II)

Credeați că am terminat cu recomandările, nu? Ei bine, nu. Pentru că între timp au mai ajuns la noi și alte cărți și pentru că mulți au cerut o continuare, vă dau încă o listă, să vă țină ocupați măcar până la ziua lui Ionuț (martie) când am planificată o nouă comandă.

Noi suntem acum prinși rău de tot cu Marele uriaș prietenos – e destul de greu de citit cu voce tare și adevărul e că peste unele faze am sărit (o să le vină lor rândul!) Mai avem jumătate de carte și Ionuț are planuri mari pentru ziua cea liberă de mâine (să vedeți ce planuri mari aș fi avut el de l-aș convinge să-și vadă de cartea lui și eu de-a mea!)

img_9181

Alte două cărți care ne plac la nebunie sunt cele din colecția Petterson și Findus (văd că în limba română Petterson a fost tradus Pettson). Inițial am dat peste ele în limba germană și tare m-am bucurat să le descopăr traduse și la noi. Le folosim în combinație cu desenele animate cu aceleași personaje.

img_9182.jpg

Altă carte care ne place la nebunie e cea a Mihaelei Coșescu, super mamă și femeie cu suflet de milioane. Ionuț a ascutat povestea fără să scoată un sunet, m-a privit atent, m-a strâns în brațe. Am citit-o încă o dată și încă o dată și am stat la discuții și povești și tras concluzii. V-o recomandăm cu drag!

img_9185-1.jpg

Despre cele două cărți cu șoricei simpatici doar vorbe de bine. Le-am citit deja de multe ori și sunt în topul listei. Eu le recomand copiilor peste 7 ani – cea cu Armstrog e și destul de lungă!

img_9187

img_9186

Iar ultima ajunsă la noi în bibliotecă e o carte foarte simpatică. Nu am apucat să o citim pe îndelete dar eu am răsfoit-o și am primit răspuns la câteva întrebări (la care nici nu m-aș fi gândit!)

img_9184-1.jpg

Cam asta-i lista cu numărul doi. Urmează lista de cărți pentru oameni mari. Că-i lungă și faină tare, vă promit!

0

Cărți pentru Ionuț la început de 2018

Au trecut iar zile multe cu întâmplări din cele mai felurite. Unele vesele, altele de uitat, iar s-a defectat ceva la centrala de apartament și am mutat pături și perne de la noi la ai mei, Ionuț a reînceput școala și crețul un prim job în România (până i se așează și lui stelele pentru magazinul ăla pe care-l așteaptă toți pretenii noștri). M-am enervat până am simțit că-mi explodează capul cu toate întâmplările politice de la noi din țară până când azi noapte, nedormită pe la 2 mi-am zis STOP. Nu mă mai las agitată și nici nu mă mai supăr. (am o listă lungă de gânduri dar n-am încă dispoziție să le așez aici). Și iar am luat o pauză de la scris – ceea ce nu-i chiar bine pentru că mi-am propus măcar un text la două zile, azi vin cu idei de cărți pentru copii – Ionuț a primit un munte de ele și alte două noi ajung mâine și adevărul e că nu-i bucurie mai mare decât să-ți vezi copilul cu chef de ascultat povești (pe care, da, tot eu i le citesc, chiar dacă și el poate pentru că mama-i mamă și nimic nu e e mai fain decât să te cuibărești lângă ea în timp ce curg capitolele și vocea ei :).

Prima, preferata preferatelor din sezonul ăsta e cartea Victoriei Pătrașcu – Ziua în care a fugit somnul – de la editura noastră preferată, Cartea Copiilor. Ei bine, cartea asta a ajuns la noi în cel mai bun moment cu putință – când eram supărați și la spital. Am deschis-o și am văzut că-i și cu dedicație pentru Ionuț – și mi-a crescut inima nu alta. Am citit-o o dată, de două, de zeci de ori și e clar, e preferata acestui sezon.

res_ac71affdf4b41199837fbad68176864f_full

Urmează încă una ce ne place mult – O cunoști pe Pipi Șosețica? de la Cartea Copiilor (e o variantă prescurtată a versiunii apărute la ed. Arthur) dar noi pe asta o citim mai cu spor. Eu adică. Pipi e o simpatică – și băiatului îi plac tare poveștile cu personaje fetițe care fac tot felul de năzbâtii. Pentru că de la ele îmi vin și mie amintiri cu poveștile de când eram mică – neaparat să încercați plimbări din ăstea, dialoguri cu trecut! Nu cred că-i cale mai bună de conectare decât asta (cel puțin la noi funcționează de fiecare dată!)

O-cunosti-pe-Pippi-Sosetica-coperta

Cinci minute de răgaz (tot de la Cartea Copiilor) e preferata mea. Și cred că Ionuț se regăsește și el în întâmplări. Pentru că-l văd cum se hlizește și cum râde pe sub mustața (care va fi). Cartea e și pentru copii mai mici – Ionuț e cam mare deja pentru ea, dar asta nu înseamnă că n-o citim (din contră, pe asta o citește și singur!)

cinci-minute-de-ragaz-coperta-465x390

Karlsson pe acoperiș – e cartea pe care i-a adus-o Moșul lui Ionuț în spital. S-a bucurat tare de ea și am citit-o de câteva ori. E pentru copiii peste 7 ani și e simpatică foc!

karlsson-de-pe-acoperis-cover_big

Tot de la editura Arthur e și Pălăria Vrăjitorului (tot 7+) pe care am terminat-o de citit ieri. Are destule capitole cât să ne țină ocupați câteva zile bune. Mie nu mi-a plăcut în mod special, Ionuț însă visează și la celelalte două volume din colecție…

999276

Povestea șoriceilor de la castel (Michael Bond) e altă carte faină de tot, cu ilustrații ce mie mi-au mers la suflet. Ionuț mi-a promis că-mi cumpără și mie o căsuță de lemn pentru păpuși, dar pentru că n-am (păpuși) o vom folosi împreună pentru familiile de omuleți lego. Noi recomandăm cartea și copiilor mai mici!

2392

Ciorile din Pearblossom, de Aldous Huxley e ultima descoperire. Pentru că la Timișoara ciorile sunt parte a peisajului urban, Ion e tare fascinat de ele. Cartea asta și povestea au venit la fix. În plus, a încercat să o citească și singur (da, se mai întâmplă și din ăstea).

ciorile-din-pearblossom-cover_big

Am cumpărat de Crăciun pentru el și Fetita careia nu-i placea numele său  pentru că Elif Shafak e autoarea mea preferată. (I-)Am citit-o în câteva zile, a spus că i-a plăcut dar eu nu am rămas chiar așa impresionată. E simpatică, se citește repede și eu o recomand copiilor peste 7 ani. Poate chiar peste 8.

1047675-0-240

Mai avem câteva titluri noi acasă dar ținem și pentru data viitoare, nu? Despre ce mai citesc eu, ei bine, am o listă cât o zi de post – listă care crește de la o zi la alta și care a venit la pachet cu două rezoluții: să fac norma de lecturi pentru challenge-ul de pe Goodreads și să uit complet de telefonul mobil când ajung acasă (una depinde de fapt de cealaltă). Îmi doresc mult succes și vouă poftă la citit!

 

 

 

4

Concluzii

După un weekend în care sentimentele mele s-au plimbat printre amintiri și printre stări care au oscilat de la furie la resemnare, de la bucurie și emoție la supărare și tristețe, pun punct. Subiectul care a aprins discuții e cel al poveștii lui Ionuț cu fosta lui învățătoare, poveste care a apărut pe pagina Ioanei – și-i mulțumesc încă o dată pentru asta. E un eveniment cu care ne-am împăcat. A fost, a trecut, noi am trecut peste el împreună și am rămas – eu, multă vreme, cu remușcări (de ce nu am făcut ceva mai repede?), el, multă vreme, cu etichete care nu se mai dădeau dezlipite. La final, tot răul spre bine, am ajuns la o școală pe care nu pot decât să-mi doresc să o văd multiplicată în toate cătunele și pentru toți copii (și despre care o să povestesc în curând!)

Am citit zilele ăstea comentarii care m-au făcut să simt că-mi explodează capul, altele care mi-au mers la suflet. Am primit zeci de mesaje de la oameni frumoși. M-am minunat de câte concluzii pot trage unii oameni despre noi fără să ne fi cunoscut vreodată. Despre cât de ușor e să-ți dai cu părerea. Mi-am deschis sufletul – nu pentru că eram în căutarea scuzelor pentru „copilul meu care e clar că e prost crescut și fără bun simț” (nu e așa) ci pentru că eu mă eliberez de toate când le dau mai departe. Și bine am făcut. Pentru că am un copil fantastic, care nu se lasă umilit, care nu se lasă călcat în picioare. Un copil care forțează limite și pe care nu, nu-i ușor să-l ai aproape dar care dacă-ți ajunge la suflet acolo rămâne. Am un copil bun și cald și emotiv și sensibil. Un copil care nu tace dacă știe că nu-i motiv de tăcut, un copil care cere respect pentru că nu se simte mai prejos decât orice alt adult. Pentru că înainte de a fi copil, e OM și el știe asta. E un copil care scoate peri albi, obositor, mereu cu o întrebare în buzunar, un copil care știe să exprime ce simte în cuvinte și-i dă și culoare (că tot se întreba o cititoare de unde până unde atâta furie într-un copil?) Un copil care nu se lasă călcat în picioare și bine face.

Mi-a luat o vreme bună să înțeleg puiul ăsta de om și să-l accept pentru ce E și nu pentru ce ar putea să fie dacă s-ar lăsa transformat și îmblânzit. Mi-a fost greu, al naibii de greu – mai ales că și mie-mi place controlul și să fiu la butoane. Și mie mi-ar fi cel mai ușor să-i zic o dată și să-l văd că face fără comentarii, fără semne de întrebare. Dar nu mi-a fost dat să fie așa și mai bine că nu. Așa că în loc să rispiesc energie încercând să-l îmblânzesc, am pus energie în a-l accepta așa cum este și în a găsi căi de-al face să coopereze. Și toate ăstea, nimic din toate ăstea n-ar fi fost posibile fără cartea și gândurile lui Jesper Juul (în sfârșit tradusă și-n limba română, sub coordonarea Prințesei Urbane) și workshop-urile Ralucăi Jacono. Am fost prezentă la ele prin Skype, am ajuns și la ea pe fotoliul din Viena și acum, în sfârșit, mă pregătesc să o întâmpin la Timișoara.

Raluca ne-a ajutat enorm de mult de-a lungul anilor (că tot se întrebau unii dacă n-am avea nevoie de terapie) și încă o mai face. E omul care mi-a deschis mintea spre ideea că relația și calitatea relației dintre mine/ noi și copil depinde exclusiv de noi, ăștia mari. Noi suntem responsabili de ea. Copiii cooperează – sunt așa prin natura lor. Dacă ei se opresc din a o face, vina o purtăm noi, adulții. Și doamne, câte alte chestii faine și de purtat și gândit ne-a dat Raluca asta. Nu e nevoie de părinți perfecți. Copiii n-au nevoie de așa ceva. Dar au nevoie de părinți autentici. Copiilor le facem clare limitele noastre – dar câți dintre noi le cunoaștem cu adevărat? Cei mai mulți dintre noi reacționăm doar când ne sunt încălcate și și atunci, o facem de cele mai multe ori lezându-i pe ei. „Mă doare gândind că mulți adulți aplică Time-Out ca metodă de calmare în loc să devină introspecți și să găsească metode care sa îi calmeze pe ei – asta e cel mai bun exemplu pentru copiii nostri! Cert e că, cu o asemenea metoda de a-i izola, copiii nu învață nimic. Învață doar că cel care are puterea o folosește pentru a-i domina pe cei mai puțin puternici.” spunea Raluca și acum înțelegeți de ce de-abia aștept să o văd?

La începutul lunii martie, workshop la Timișoara, despre… Arta de a fi părinte, arta de a fi o familie. Workshop-ul susținut de Raluca Jacono nu-și propune să tematizeze stimularea succesului în a crește copii. Nu-și propune să ne învețe cum să fim părinți de succes sau cum să facem pentru a avea copii crescuți „bine”. Nu, acest workshop dorește mai degrabă să tematizeze gestionarea eșecului. Sună simplu, nu?

Vă puteți înscrie la workshop aici: https://www.facebook.com/events/1917477518265819/

Eu una număr deja zilele!

 

1

#autenticitate (lecția lui Ionuț)

Sunt mamă de șapte ani și (aproape) zece luni și tot atâta timp mi-a luat să realizez ce dar fantastic e un copil în viața omului. Las la o parte orice fel de clișee – „copilul e viața mea, toate s-au schimbat și nu vor mai fi vreodată la fel, copilul e pe primul plan, viața mea are o menire” – pentru că nu cred și nici nu mă regăsesc în ele. Dar știu sigur că de șapte ani și (aproape) zece luni am început să mă cunosc mai bine. Să conștientizez lucruri și stări care-mi erau sub nas dar care de-abia odată cu apariția lui Ionuț au început să iasă la lumină. Toate fricile, toate rușinile, tot sufletul de copil ascuns în mine, toate durerile – toate, absolut toate au căpătat noi dimensiuni și înțelesuri. Cel mai ușor e să le observi. Să le conștientizezi cu adevărat e următorul pas și să încerci să trăiești cu ele, ei bine, asta-i partea mai grea.

Copilul meu mi-a deschis ochii de multe ori. Mi-a aruncat în față chestii pe care nici nu știam că le am ascunse-n mine. Mi-a trezit fricile. Mi le-a amplificat, așa cum ar întoarce un buton de sonor. La maxim, fără încălzire, fără avertisment. Mi-a întors viața pe toate părțile și mi-a zburlit gândurile și toate cele pe care le credeam bătute-n cuie, care erau așa de când au fost.

Cu el am încercat de la început să fiu eu. Să nu mă ascund după o mască perfectă – privind în urmă îmi dau seama că nici n-ar fi fost posibil. Că el are un radar care se conectează la emoții și simt lipsa autenticității dintr-o răsuflare. Cu el ne-am purtat de la început așa cum am fi făcut-o cu orice alt om. Cu drag, cu suflet, cu răbdare  – nu destulă de cele mai multe ori. E greu să vezi un ghemotoc de om și să-l tratezi deja ca pe ceva ce ESTE și nu ceva ce VA FI (când crește). Suntem setați să educăm, să luam frâiele și să ținem lecții și asta ne face, vrem nu vrem, să ne ascundem pe noi, noi, cei reali, în spatele unor măști.

Pentru mine, din toate lecțiile, cea mai importantă lecție pe care încă o învăț de la Ionuț (și mai am până la absolvire!) e lecția asta, de a fi cine sunt. Așa cum sunt. Fără frica de a fi judecat și pus la colț. Fără rușine și teama de rușine. Lecția de a sta drept.

Când am fost la spital, mi-e și greu să cred că au trecut deja atâtea zile! copilul meu a cooperat. Cu tot ce i s-a cerut.  A stat la perfuzii, a stat la schimbat pansamente, a stat pe burtă cum i-am cerut, pe partea dreaptă, a stat în pat, a stat nemișcat. Tot ce a cerut? Să i se vorbească frumos. Am ajuns noaptea la urgențe, mie-mi era stomacul strâns de grijă. Am intrat așa cum am fost învățată, cu teamă, respect (sau frică) de doamna doctor. Am stat cuminte și ne-am așteptat rândul. Când l-au luat pe Ion la palpalt și controlat, copilul meu a zis STOP. Vreau să știți ce-mi faceți. Și dacă o să mă doară? Glumești, i-au zis? Hai, lasă-ne să ne facem treaba. Nu, vreau să știu ce vreți să faceți și dacă o să doară. Am aproape opt ani. Au râs de el, eu stăteam cuminte, de frică, știți cum ne-au învățat pe noi să stăm. O să îți punem un fluturaș să luăm sânge. Dar nu doare deloc. Deloc? Nici măcar puțin? Nici măcar înțepătura? Nu, nu te doare au spus ele. I-au luat mâna, au înțepat. A durut. M-ați mințit. Ei hai, ești bărbat, au continuat ele. Și dacă-s bărbat nu are voie să mă doară? Ce prostie e asta? Sunteți mincinoase. Trebuia să-mi spuneți că doare puțin să mă pregătesc! Ele și-au dat ochii peste cap, eu l-am strâns în brațe. Ionuț a stat drept.

Dimineața la nouă a intrat în operație, apoi a ieșit și câteva ceasuri mai târziu și-a revenit. Când au venit să-i schimbe perfuzia a deschis ochii: Ce-mi faceți? Nimic, a spus asistenta. Te rog să nu mă minți. Vreau să știu. Mă doare? Asistenta a zâmbit și i-a explicat exact ce urma să facă. I-a promis că-l va trezi la următorul flacon de perfuzii. Vreau să mă avertizezi și să nu faceți nimic pe ascuns, a spus copilul și eu m-am făcut mică într-un colț. Cuminte. Așa cum am fost învățată. Când doctorul l-a luat pe repede-nainte, copilul nu s-a lăsat. Mami, mi-a spus să tac. Așa vorbește un doctor de copii? Mi-a spus că-mi prinde puța cu leocoplast. Păi ce prostie e asta? I-am spus chiar așa, doctore, asta e o prostie. Un doctor de copii nu poate spune așa ceva unui copil. Mai ales unui copil care e în spital. Mami, domnul ăsta nu a fost deloc politicos. Și eu i-am spus că-i nepoliticos. Și el mi-a spus că-s obrazic. Dar eu știu că nu-s!

Din mine a mai rămas un ghem, rușinat și speriat. Și-mi dau seama că mai am cale lungă să ajung să fiu ca el, un copil drept, un copil care la nici opt ani știe să fie el. Am cale lungă până să nu mă tem să vorbesc, să deschid gura, să nu-mi fie frică să fiu eu cum sunt EU nu cum așteaptă alții să fiu. Copil cuminte și ascultător și invizibil dacă se poate.

Ce vreau eu să vă spun acum? Haideți să încercăm cu toții să învățăm ceva de la ei. De la copiii noștri. Să nu-i facem să le fie teamă să deschidă gura. Să nu le fie teamă să spună ce au de spus. Să-i învățăm că respectul se câștigă și-i bine să fie mutual și nu, respectul nu înseamnă pronumele de politețe și nici bună ziua în loc de salut și nici teamă. Haideți să-i lăsăm și să-i încurajăm să fie EI.

Cred cu tot sufletul în autenticitate. Cred și vreau să am curaj să deschid gura, să spun ce am de spus, să fugă teama de a fi judecată și pusă la colț. Să nu-mi fie. Să fiu senină. Am cel mai bun profesor din lume. Și-s convinsă că și voi.

Port textul ăsta de multă vreme-n minte. Încă de când am aflat de proiectul – Inspire Other Travelers – aveam o listă de povești cu Ionuț, copilul care nu se teme să fie el. Ionuț care-i autentic, Ionuț care mă inspiră, Ionuț care-i EL cum vrea să fie și doamne, bine că-i el și nu se lasă schimbat în ce (uneori) vreau eu să-l schimb. Despre Inspire Other Travelers o să tot auziți și-i bine de tot pentru că lumea asta are nevoie de povești care inspiră și care mută munții din loc. Nu-i așa?