0

Voi ce faceți sâmbătă?

Au mai rămas 1 – 2 – 3 zile până sâmbătă sau cum ar zice Ionuț mai dormim de patru ori și e aici. Motivul nerăbdării  mele are un nume. De fapt, două. Otilia și Livia. Otilia Mantelers vine la Timișoara – conferință și lansare de carte, Livia e deja aici, dar când e vorba de lansări mi-e drag să o văd în acțiune.

Sâmbătă de la ora 16:30, la Ambasada ne întâlnim cu oameni faini și dragi ca să o ascultăm pe Otilia povestind despre  două dintre subiectele mele preferate: plânsul și crizele de furie. Despre episoadele de genul ăsta – cu Ionuț și nu numai, aș putea umple romane întregi. Nu am avut viață ușoară – nici acum nu-s toate roz și liniștite zi de zi dar adevărul e că dacă accepți faptul că o emoție e doar emoție, parcă nici dracu’ nu mai e așa de negru.

Recunosc, și mie-mi vine să mă port ca un copil când cineva-mi strică biscuitele – înțelegeți ironia, nu-i așa? așa că probabil că de data asta conferința e mai mult despre și pentru mine decât despre el. Eu simt că fiecare zi îmi aduce noi informații despre limitele mele, despre limitele lui și când e gata să facă poc. Discutăm, discutăm iar faptul că merge la o școală unde nu doar că emoțiile sunt acceptate și nu-s neaparat etichetate ne ajută să creștem împreună. (de nu spuneam iar o vorbă despre școala asta fantastică, nu-mi tihnea postarea)

Mai multe detalii legate de evenimentul de sâmbătă găsiți pe facebook, adică aici.

Ne vedem așadar acolo, la discuții și povești și mai apoi la o lansare de carte faină faină!

Anunțuri
2

Listă

Am fost vineri la o conferință unde s-au strâns oameni faini din blogosferă și social media și pe când așteptam să înceapă poveștile mi-au căzut ochii pe textul ăsta. Câteva minute mai târziu am cunoscut-o și pe autoarea lui – e și mai faină în realitate decât îmi părea deja de pe blog! și mi-am dat seama că-i musai, musai să scriu și eu o listă. Mai ales că-mi plac. Listele și post it-urile și tot ce ține de agende, organizare, împărțire.

Care-s așadar cele fără de care nu pot să trăiesc? (vorba vine, mai ales că viața mi-a arătat de multe ori că pot trăi bine mersi fără o groază de chestii – cel puțin materiale )

  1. Cărți. Chiar nu pot. Și-n cele mai negre zile și mai fără bani tot nu am renunțat la ele. Când eram la Viena și bugetul era destul de limitat mergeam la bibliotecă. Cea mai faină bibliotecă din lume. În Grecia pentru că îmi erau limitate opțiunile de la bibliotecă – nu mă bag la citit literatură în limba greacă ! comandam la greu în țară și ajungeau la mine în pachet.
  2. Muzică. Nu pot fără. Îmi place să ascult când mă trezesc – de obicei când mă trezesc nu suport pe nimeni pe lângă mine dar radioul e pornit (am avut o perioadă când mă trezeam cu FM4, ce să-i faci, dor de Viena! acum nu mă interesează ce post e, muzică să fie) Îmi place să ascult când ajung la birou, în timpul zilei, seara când sunt acasă. Nu pot și nu vreau fără.
  3. Maieul de bumbac. Râdeți voi râdeți dar de când am pățit-o rău de tot cu nisipul mișcător de la rinichi nu mai ies cu spatele gol în lume.
  4. Ceaiul de merișor (și cel de cozi de cireșe) exact din motivul pentru care maieul de bumbac e piesa de rezistență a iernilor mele (și nu numai).
  5. Câte o sâmbătă după amiaza doar pentru mine. Carte – checked, pătură – checked, pernă de pe canapeaua mea uriașă – checked, lumânări – checked, doamne bine-i de dă și-o ploaie.
  6. Vopsea de păr. Îmi tot promit că oi trece mai pe naturale dar adevărul e că-mi stă al naibii de bine cu nuanța asta de blond (zice grecul, nu eu) și parcă-mi place și mie mult prea mult. Nu-s în stare să mă vopsesc singură – și ce ironie, am avut ani buni în care aș fi putut să învăț asta de la sor-mea.
  7. Câte o cutie de Toffifee. Pe săptămână (ar merge și pe zi dar nu-s chiar inconștientă)
  8. Peria de dinți și apă caldă. Subscriu la cele spuse tot de blonda care gândește (și care mi-a dat ideea cu lista asta). Ăstea probabil că nici nu mai au nevoie de alt comentariu!
  9. Plecatu-n lume. Dacă aș fi putut mi-aș fi făcut din asta meserie. Umblatul brambura prin lumea largă, fără să prind rădăcini pe nicăieri. Să am un cuib la nord, un loc de dormit la sud, prieteni peste tot și bani pentru bilete de avion la discreție. Dar bine, pentru că nu se poate chiar la nivelul ăsta, trebuie să mă mulțumesc cu câte o escapadă din când în când. Fără, zău că n-aș putea.
  10. Câte o ieșire-n doi. Noi doi. Îmi place la nebunie să mă bucur de libertatea pe care mi-o dă faptul că mama mi-e vecină și să îl scot pe grec în lume. Sau el pe mine. Nu musai la evenimente cu pretenții ci mai degrabă la o plimbare, cină, poveste. Chiar dacă de cele mai multe ori sfârșim în discuții care nu au capăt, pentru că-i leu și le știe pe toate, nu aș renunța la răsfățul ăsta pentru nimic în lume.

Lista nu-i nici pe departe gata. Aș mai adăuga lucruri încă o dată p-atât – bicicleta, înghețata de căpșuni, îmbrățișările lui Ionuț, fasolea bătută așa cum o făcea buna, plăcintele lui Jeni, vechiturile mele de prin casă culese de te miri pe unde, câte o piesă de teatru, un concert… Dar mă opresc aici. Voi? Ce liste, cu lucruri fără de care nu puteți, aveți?

0

Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară – Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în treaba lui. Mi-a spus cum a fost la școală – fain, cum s-au jucat în parc, cum tema săptămânii ăsteia a fost aleasă jungla (pentru că au convins-o pe Maria să voteze cum au votat toți băieții așa că … „democrație, mami, cum mi-ai explicat tu!”) mi-a povestit cum s-au certat, s-au împăcat, au discutat. Eu i-am spus de ale mele și după o tură de strâns îm brațe, se trage brusc și exclamă:

– Ha, asta-i fix ca inima iubirii!

– Care, mă?

– Asta de pe pernă!

img_8372

– Aha. Păi cum vine asta? întreb eu mirată. Ce inima iubirii? Că doar o inimă avem… sau?

– Nu, draga mea. Iar nu știi nimic. Noi avem o inimă în formă de pumn, așa ca în atlas și aia e o inima de nemoarte, adică nu ne lasă să murim. Că trebuie să pompeze sânge. Și din inima de nemoarte ies inimi de iubire care merg unde vor ele. Ale tale merg la tati, ale lui tati merg la tine și tot așa. Se întâlnesc la mijloc inimile ăstea de iubire. Și atunci e iubire peste tot…

– Am înțeles. Chiar nu aveam idee! Și inimile ăstea de iubire arată așa?

– Da. Ca niște floricele. Uită ce mică și frumoasă e inima asta a iubirii. Să nu speli niciodată perna asta!

 

Îl las povestind cu inima iubirii și vin să vă spun și vouă. O poezie copilul ăsta al meu…

0

De ce ne doare capul?

Mă simt ca un arici țepos ce se pregătește să tragă pe dreapta și să-și înceapă hibernarea. M-a terminat de-a dreptul evenimentul care s-a încheiat duminică seara, multe, prea multe zile nedormite (dacă mi-ai fi spus acum vreo 10-15 ani că trei nopți cu petreceri sunt prea multe aș fi râs timp de-o săptămână!) și agitație și nebunie. Și lumini mișcătoare și oameni faini dar și destui țăcăniți. Luni m-am culcat odată cu găile, drept pentru care am fost ca un zombie toată ziua de marți. M-a trezit Cabaretul – de la Teatrul German (my favorite place in town!) și astăzi am căzut la loc. Mai avem patru zile de vacanță – cum socotea Ionuț și planuri pentru încă de zece ori pe atâtea.

E seară și mă plimb de pe canapea pe pat, de pe pat în fotoliu, de pe fotoliu în camera lui Ionuț unde el instalează și proiectează tot felul de chestii pentru noul lui muzeu. Simt că-mi pleznește capul (am nevoie de o pauză de la nebuniile cu legi și praguri și #ciumarosie). Mă așez pe podea lângă el.

– Ce-ai pățit? mă întreabă el serios în timp ce montează o lupă peste niște omuleți de lego.

– Mă doare capul.

– Care parte?

– Asta dreaptă.

– Probabil s-a strâns prea multă informație acolo! concluzionează el pe ton sobru. Uneori mă doare și pe mine și atunci știu că s-a umplut tot spațiul și trebuie să mai șterg din chestiile cu care mi-am umplut capul. Știi, creierul nostru e ca o tabletă, punem tot felul pe ea și pe urmă nu mai ai unde. Și atunci te doare ca să știi că ai pus prea multe.

– Nu cred că am pus prea multe… adica mă doare de oboseală. Nu de la informații. Niciodată nu poți știi prea multe.

– O, ba da. Eu azi am văzut multe poze cu Titanic și Britannic și la un moment dat m-a durut capul și am zis gata, partea dreaptă e plină!

– Partea dreaptă?

– Păi aia mă durea!

– Aha, și de ce nu ai pus informații și în partea stângă? Ca să nu se umple cea dreaptă așa de repede?!

– Nu, nu se poate. Aia e mai mică și acolo am niște chestii horror și mi-e frică să mi le amintesc. Nu pot să le șterg fără să mi le amintesc.

Pe mine discuția asta m-a depășit. Așa că mă duc direct la culcare.

 

 

0

#FAPT (mesaj pentru timișoreni)

Sunt băgată-n priză. Agitată, plină de energie, mă mișc în toate părțile, nu am stare, nu am somn. Am început săptămâna cu capsa pusă – am înjurat țara asta cum n-am mai făcut-o demult. Am dat cu capul de pereți, am urlat până n-am mai avut voce. De ce-s blestemată cu o relație din asta de iubire cu năbădăi? Te urăsc de mor dar nu pot fără tine? Sau, cel puțin deocamdată nu vreau fără tine? Înjur încă o dată, te bag și te scot – mai trăiesc un episod iar bag, iar scot, apoi pufnesc în râs. Și o țin așa de miercuri încoace. Apoi începe #FAPT și uit de toate. #FAPT e Festivalul de Arte Performative Timișoara, primul eveniment mai complex la care am lucrat (anul trecut) după cei opt ani de stat cu burta la soare. Anul ăsta, ediția cu numărul trei. Și ce s-a vrut a fi două zile, trei spectacole s-a transformat în patru zile și vreo cinci. Plus două workshop-uri ce se cer prezentate. Doi oameni la butoane, trei în pupitrul de sus și al patrulea și mai sus (și departe). Distracție la maxim, motoare turate. A început bine, a continuat și mai bine și azi merge mai departe. Am uitat de nervi, de supărări, și-s mai convinsă ca niciodată că  asta-i exact ceea ce-mi place să fac.

Astăzi nebunie – de la prânz până la noapte. La 6 e loc de un performance absolut fantastic – un regizor, catalan (a subliniat-o!) cu o idee genială. Un performance în care spectatorii sunt actori – fără cuvinte. Este o experiență ce trebuie trăită. Și colac peste pupăză, care erau șansele ca în zilele cu nebunia din Spania noi să ne desfășurăm la festival cu catalani? Așa să fie parada completă!

Tot azi, de la 8, oh, de la 8 e spectacolul de dans pe care eu îl aștept de la primul schimb de mesaje cu ei. O nebunie care s-a plimbat ca un urs beat timp de câteva săptămâni, o amețeală care era pe cale să nu se mai întâmple. Lipseau niște lumini, au apărut luminile, nu-s ălea bune, ba sunt, dar de fapt, nu-s. Luni încă nu știam de-s sau ba, marți ne gândeam că s-ar putea să nu se mai întâmple, miercuri dimineața eram încă între paranteze. Am numărat, am respirat. Mac și wash, ba 400, ba 520, ba 700. Le avem, nu le avem. Cine dracu le are? Pauză. Diseară e spectacolul. Și eu o să mă uit la luminile ălea ca la un dumnezeu. Ceea ce vă recomand și vouă! La ora 20, la Teatrul Maghiar de Stat Timișoara, THIS IS CONCRETE. Ne vedem, da?

 

0

Culinare (ca la Cluj)

Pe vremea când buna de la Cluj mai era, casa ei mirosea a mâncare bună. A cea mai bună mâncare. Mergeam acolo destul de des, câte un weekend scurt, de sâmbăta dimineața până duminică, numai bine să fie așteptarea până la vacanțe mai ușoară. O sunam când eram la Negreni sau la Huedin – Ce ai făcut bun? Și se codea mereu și ne spunea că n-a făcut mare lucru, dar știam că acasă ne aștepta un festin cu ce ne plăcea nouă mai mult. Fasole bătută și varză murată, din butoiul de pe balcon, cârnați și cartofi răntăliți, sigur avea și o crăticioară cu niște pulpe de pui, ei, dacă tot le-avut prin congelator… . Apoi erau chiftele, cele mai bune chiftele din lume, gogoși sau plăcintă cu varză, cu brânză, cu magiun de prune. Uneori câte o ruladă cu marmeladă de piersici sau cornulețe cu gem. Mi se strânge și acum sufletul când îmi amintesc de bufetul ei din bucătărie, mobilă veche cum nu se mai face, oh, bufet, loc magic cu uși ce se deschideau spre tot felul de minuni culinare. Nu știu de ale ei mâncăruri erau mai bune sau mai cu moț decât ale altora, știu doar că pentru noi erau CELE mai bune. Și plecam de la Cluj cu sacoșele pline – împachetate cum numai ea știa să împacheteze, în cutii și pungi (reciclare la cel mai înalt nivel, vă spun!). Pe drum ne pocnea foamea și nu cred că-i gust mai fain în lume decât gustul de pită-n ou mâncată în parcarea de la Piatra Craiului (asta când îl convingeam pe tata să oprească).

Buna nu mai e. A mai rămas draga de Jeni care, în așteptare, se trezește cu noaptea-n cap și face și ea ce știe mai bine și slavă domnului, știe! Ai mei au ajuns la Cluj, așa, ca pe vremuri, de sâmbătă până azi, mai înainte. Și au adus cu ei câte puțin din toate amintirile culinare din locul ăla drag. Miroase casa a plăcinte și clătite, fasolea-i pe foc, chiftele în cutii, mama și-a adus și spumoase și nu-s cornulețe de casă dar jur că și ălea de la magazinul de acolo-s mai bune decât cele de la magazinul de aici! O fi pentru că-i cutie cu aer de Cluj? O fi…

 

 

0

Lista mea de NU-uri

M-a apucat organizatul de cu bună dimineață – pe mine mă relaxează tot ce înseamnă pus lucruri în ordine, pe categorii, pe culori, cutii, stickere, rafturi. Am două feluri de zile de sâmbătă și le iubesc pe amândouă la fel de mult: cea de mers în piața de vechituri și cea în care lenevesc în pijama până mai târziu, cu o cafea luuuungă cu mult lapte lângă mine și un dulap / raft / colț care m-a așteptat. Îmi pun ordine printre lucruri și-n minte și-mi place la nebunie momentul de satisfacție de la final. Și azi am făcut asta cu mult chef, de încărcat de baterii – mai ales că mă așteaptă o săptămână lungă tare. Și în timp ce se așezau toate acolo unde trebuie am realizat că am renunțat de ceva vreme să mai pierd vremea cu multe lucruri care nu-mi plac. Și apoi am dat peste un text al unei blonde pe care o iubesc și mă gândeam că am și eu o listă a mea și că-i fain tare să-ți vezi de priorități…

NU mai am o zi bătută-n cuie pentru curățenie. Am trecut și eu prin faza în care sâmbăta era zi de scos și șters și făcut. Nu. Pur și simplu fac – dacă am chef, dacă nu, nu. Crețul ajută și el dar nu mă mai țin de o zi anume pentru toate cele casnice.

NU mă mai pun seara să aranjez perne pe canapea și cărți la dungă în bibliotecă. Vasele, ei bine, pe ălea le spăl că am realizat că pur și simplu mă indispune imaginea lor dimineața când intru în bucătărie.

NU mai sar repede din pijamale-n haine dacă nu-i nevoie. Lenevesc așa de bine pe canapeaua din sufragerie, cu ciocolată caldă și o carte bună. Aștept ca și când zilele de iarnă ca să pozez de parcă aș locui pe Pinterest.

NU mai pierd vremea explicând chestii oamenilor care sunt din alt film sau altă bulă. Știu, sună aiurea dar am dat atâta energie încercând să conving oameni de chestii care pentru mine-s nenegociabile și am realizat că nu merită. Eu vorbesc, eu aud așa că mai bine n-o fac.

NU mai ratez seri în care pot să ies în oraș. Mă gândesc uneori cu groază la dimineața de după dar adevărul e că unele dintre cele mai faine amintiri sunt ălea în care am dat somnul pe momente faine cu prietenii.

NU mai îmi pasă de timpul pierdut și de stat degeaba. Încerc să mă bucur de ele că-i nevoie din când în când și de câte o pauză de la a face musai ceva!

NU mai petrec/ pierd timp cu oameni care nu-mi spun nimic. Sau care mă sufocă din toate părțile cu energie negativă și gânduri grele. Am însă urechi și suflet deschise pentru prieteni și oameni dragi, asta nu se schimbă.

NU mai fac nimic doar pentru că trebuie. Acum multe-s ălea ce-i musai să fie, dar întâietate au cele pe care vreau să le fac și de-abia apoi trebuie.

Ar mai fi dar acum mi se înghesuie și cele pe care le vreau și se cer și ele spuse: vreau să mă bucur de toamna asta lungă și aurie, să-mi cumpăr ghete în toate culorile, să mă apuc de alergat pentru că vreau nu pentru că nu mai încap în pantaloni (glumesc), să am timp să citesc în fiecare zi măcar un ceas, să termin poveștile care zac în sertar, să mă bucur de băieții mei … să.

Și cine mă oprește, nu?